ACEDIA

negra sombra...que me asombras...

2009-09-17T09:05:00.000+03:00

Insingurare

2009-09-17T09:03:00.000+03:00

- Unde sa stai cu mine?
- Aici.
Acum ii parea rau ca nu o lovise.
- La tine o sa fie bine. O sa traim asa fericiti.
Se uita la ea si nici nu stia ce sa zica, atat de absurd era totul. Parca pana atunci dormise si s-a trezit in sat, numai ca nu era el in sat, era satul la el si nu isi dadea seama cum a ajuns acolo. Durerea de cap se agrava.
- Cum adica o sa traim fericiti?
Se vede treaba ca numai intrebari retorice ii veneau in cap. Insa Tatiana avea raspuns pentru orice.
- O sa muncesc si eu la fabrica si o sa ne cumparam casa la oras si...
- Tu nu prea intelegi, NU? Nu exista nici o fabrica. Nu te-ai uitat in camera asta cand ai intrat? Nu ai vazut ce e aici sau ce nu e? Nu te uiti la mine cum arat? Nu muncesc, scriu. Si studiez. Am diplome, intelegi? Acum nu mai sunt un rahat oarecare, sunt un rahat cu diplome care scrie. De unde dracu’ sa-ti iau casa? Eu nu am bani sa imi cumpar de mancare! Ce crezi tu, ca vii aici sa iti faci viitor? Ce crezi tu, ca te fac doamna de capitala? Te fac pe dracu’ sa te ia! De ce ai plecat de acasa, unde credeai ca o sa ajungi, proasto!
- De ce ti...
- Tip, da, de aia! Ca n-am bani sa beau, ca daca as bea, n-as mai tipa, si cand n-am bani sa beau, tip!
- Esti atat de crud... Nu te tineam minte asa...
Fata ofta si isi cobori privirea in podea.
- Si ce credeai ca o sa fac? O sa plang de fericire ca ai venit? O sa te aplaud si o sa zic bravo, ce curaj, cata daruire, traiasca dragostea. Uite, ma iubeste. Viata e ca un vis. Du-te dracului, proasto! Habar n-ai unde ai venit, nici prin cap nu iti da ce e in jurul tau!
Fata incepu sa tremure intr-un hohot de plans.
- Asa, acum plangi. Altceva mai stiti?
Se pare ca fraza avu efect pentru ca plansul se opri ca prin minune.
- Bine, eu atunci am sa plec.
Abia atunci a realizat ca nu era frumoasa. Si in tot acest timp el credea ca a iubit-o pentru ca era frumoasa...
- Te duci acasa?
Oare de ce i se paruse atat de frumoasa...
- Da.
- Si ce o sa le zici?
- Ca am fost la oras sa te caut si nu te-am gasit.
Atat de frumoasa...
- Si ce scrii?
Oare...
- Ce?
- Ai zis ca scrii. Ce scrii?
- Epitafuri.
- Esti umorist?
Ia uite, si desteapta.
- Da, cel mai destept umorist intr-un oras plin de hazlii.
- Imi citesti si mie ceva?
- Nu.
- De ce?
- Du-te acasa. Lasa-ma. Te rog.
Femeia isi lua geanta si se apropie de usa. Se intoarse si il privi cu drag si in momentul ala mai ca ii veni sa o ia in brate.
- Am sa le spun adevarul. Cine esti si ce faci. Sa stie si ei.
Neam de razbunatoare.
- Da’ de ce vrei tu sa faci asta?
Si nici macar nu ii pasa de ei.
- Tu nu meriti sa am mila de tine.
- Am cerut eu mila ta? Ce-ar fi sa imi povestesti cum a fost in noaptea nuntii, ma tot framanta gandul asta.
A trantit usa in urma ei si asta a fost tot. Fata nu s-a mai intors niciodata, desi el a tot asteptat-o pana dimineata. In zori si-a zis ca e mai bine asa, ca asta a vrut, sa plece, sa nu se mai intoarca, sa n-o mai vada. Pana cand intr-o dimineata mama a primit o scrisoare din capitala si cand a deschis-o a stiut ca o sa planga mult. Insa n-a plans. Cum te lasi tu strivit de infame vorbe, dus de laude si ocari nedrepte te umilesc. De ce stai cu mine de parca viata e un compromis?

(in) Sfarsit

FOAIE NEAGRĂ

2009-09-16T09:47:00.000+03:00

Foaie neagră Dostoievski,
Hai să ne-nfundăm pe Nevski
Prospekt într-o crîşmă veche,
Să-ţi torn lacrimi în ureche
Şi să fim prieteni scumpi
Şi să ne pupăm pe bumbi.

Rochie cu franjuri mov,
Mi-e urît şi mi-e Cehov.
Tu exişti, eu nu exist,
Trece-trece trenul mixt
Ce ne vine dimpotrivă
Cu locomotivă...

Simt că-ncepe iar deruta,
Eu îmi beau prin baruri suta,
Tu în turnuri stai ca muta,

Fă, crăpa-ţi-ar pergamuta
Din bikini
În craci lungi şi orfelini...

(emil brumaru)

Doubt can be a bond as powerful and sustaining as certainty. When you are lost, you are not alone.

2009-09-14T13:53:00.001+03:00

Insingurare

2009-09-14T13:49:00.000+03:00

In ziua in care Tatiana a venit la el se trezise de dimineata cu o durere de cap ingrozitoare. Ar fi baut ceva, orice, numai sa contina alcool. Nu se simtea in stare sa iasa in oras in cautare de amici cu dare de mana, asa ca ramase intins pe pat, privind linistit spre fereastra. Ia uite, suflete, ce zi minunata! Prin sticla murdara treceau din cand in cand raze de soare, apoi nori si din nou soare. O bataie usoara in usa il facu sa tresara. Nu se misca din pat, dar inceta sa mai fixese geamul si se uita cu ochii mijiti spre locul de unde se auzi inca o bataie, de data asta ceva mai tare.
- Intra.
Se astepta ca o sticla de rom sa apara neinsotita, sa ii dea buna ziua si sa se aseze timida langa el pe pat.
O alta bataie nervoasa il facu sa injure neamul sticlelor timide de rom si sa se ridice in capul oaselor aproape tipand:
- Intra!
Era intr-adevar surprins ca in fata lui nu se afla o sticla de rom, nici macar un paharut de votka, ci doar Tatiana care fara sa zica nimic isi lasa geanta din fas langa pat si se aseza in fata lui pe singurul scaun ramas in camera. Se uita la ea incruntat, ca apoi sa isi lase iar capul sa cada pe perna. Nu avea chef sa ii spuna nimic. Nu il interesa nimic, nu dorea sa stie nimic.
- Ce face mama? se auzi intreband si ii fu ciuda ca nu se putuse abtine sa vorbeasca.
- Munceste. Prin casa, prin gradina...
- Si tata?
Acuma daca tot incepuse...
- Zice ca nu trebuia sa pleci. Sa muncesti aici in fabrica pe bani putini, toata ziua. Tuseste. La doctor nu vrea sa mearga. Zice ca...
- Si Vasile? Vasile ce face? Vasile nu munceste?
- Nu e om rau, sa stii... Numai ca bea mult. Si banii nu ne mai ajung. Ca mama a zis ca...
Oare cine l-a pus sa deschida gura? Ce nevoie are el sa stie toate astea? Ii veni in minte fantana in care jurase sa il arunce pe Vasile. Nu voia sa mai stie nimic de ei. Chiar nu si-au dat seama ca s-a dus? Cat e de departe acum, ca de se uita in urma aproape ca nici nu ii mai vede...
- ...si asa s-a intamplat cu var-tau. Ca de cand cu...
- Si tu? Tu ce cauti aici?
Se ridica la marginea patului ca sa se poata uita la ochii ei mari si speriati.
- Unde aici?
- Aici! Aici in camera asta! Pe scaunul asta! Unde mama dracului crezi?
- Am fugit de acasa.
Se ridica de pe pat si se indrepta spre fereastra, incepand sa curete geamul cu maneca.
- Mama voastra de belele, scrasni printre dinti. Si la mine cum ai ajuns? De ce nu te-ai dus in alta parte?
- Mi-a dat mama adresa si bani de drum...
- Mama te-a trimis?
- Nu, am plecat eu. Dar nu stiam unde sa ma duc si mi-a zis sa vin la tine si sa vad ce faci.
- Si tu ai venit. Si acum vrei sa imi spui...ce??
- Ca nu mai pot trai cu el! Asta nu e viata!
- Asta nu e viata?!
- Ma bate mereu.
- Ar trebui sa-ti mai dau si eu una!
Se repezi la ea cu pumnul ridicat insa ramase mirat de faptul ca fata nici macar nu se clinti si renunta.
- Si de la mine ce vrei?
- Sa stau cu tine.
Ramase ca traznit in mijlocul camerei, uitand sa si respire.
(va urma)

Davon geht die Welt nicht unter

2009-09-04T09:55:00.000+03:00

Insingurare

2009-09-04T09:54:00.000+03:00

“Draga mama,

aici e toamna tarzie si imi vine dor de vinul bunicului. Nu pot veni acasa de Craciun, stiu ca ti-am promis, dar poate ne revedem sanatosi de Anul Nou. Eu sunt bine...”

se opri din scris si, dupa ce tusi de cateva ori, isi sufla in palmele inghetate. Bani pentru lemne nu mai avea, in soba arsese tot ce se putea arde. Mancare primea de la gadza, ii spunea Bogdaproste si stia ca era primit. Se gandea mereu ca ce i se intampla e un cliseu, ca nu era nici macar original in mizeria lui. Si nici in incapatanare. Poate astepta sa moara. Poate nu mai astepta nimic. Mai renuntase la bautura, dar banii care nu se ducea pe chirie luau forma tigarilor. Trimisese materiale pe la toate revistele din oras, dar se pare ca nu mai erau la fel de bune ca celelalte. Nu mai publicase nimeni nimic. Oare mediocritatea se capata peste noaptea, asa ca un dar de Craciun? S-a gandit atunci sa se intoarca acasa, sa dea si el cu sapa langa frate-sau. Si daca renunta chiar cu o zi inainte de a se ivi o sansa? Asta n-ar fi putut sa indure. Sa isi mai acorde inca o zi. Sau o saptamana. O luna cel mult. In doua-trei luni trebuie sa stie daca pleaca sau sta. Se amageste singur. Mai bine asa, decat sluga in sat. Mai bine asa? Scria bine, stia asta. Revistele de literatura din toata tara i-au publicat proza, si chiar si unele poezii. Primise vreo sase premii, iar fetele de la liceul de peste drum veneau in fiecare duminica sa ii aduca mere si sa ii ceara cate un sfat in ale literaturii. Iar el le saruta pe toate si le incuraja creatiile insipide care acum nici rasul nu ii mai starneau. S-a umplut tara de talente, neam de scriitori.
“Mama. Mi-a scris Vasile ca Tatiana s-a maritat. Cu el. Neam de tradatori. Eu n-am fost invitat la nunta. As fi venit sa fur mireasa si s-o scald goala in lacul de la marginea satului. Nu stie sa inoate. De aia se tinea asa de strans de mine. Sa-mi trimiti leaganul in care a murit sora-mea, ca-mi ingheata mana pe stilou si uite nu ma mai pot opri din scris. Si-o cana cu vin de la bunicul, s-o dau de pomana cersetorului pripasit la usa mea. I-am dat odata o tigara si de atunci n-a mai vrut sa plece. A auzit el cum un amic de al meu, beat fiind, m-a numit rege al scriiturii. El nu prea stie cum e treaba cu scriitura, dar un rege trebuie neaparat sa fie bogat. Si eu sunt un rege peste care trece moartea fara sa se opreasca, de teama sa nu imi ia bolile. Si nici afurisitul de cal nu il mai am sa il schimb pe o tigara. Mama. Ma intrebi mereu cand ma intorc acasa. Si daca ti-as scrie intr-o zi ca am murit si ca nu ma mai intorc. Si daca ti-as scrie ca fiul tau preaiubit s-a rastignit pe strazile mahalalei, ca-i mort... de beat si ca nu se va intoarce a treia zi la voi. Si daca am sa-ti scriu, mama, ca tu nu esti mama mea...”

(o sa mai urmeze)

2009-09-02T17:10:00.001+03:00

Se cauta voluntari pentru stafful de organizare a primei editii a Festivalului International de Film de la Iasi. Daca esti pasionat de film, alatura-te echipei noastre! Ti se ofera o sansa extraordinara de a avea acces gratuit la toate spectacolele si evenimentele ce vor avea loc in cadrul festivalului, de a cunoaste personal artistii invitati, de a te afla in preajma unor personalitati ale cinematografiei din tara si strainatate, si, mai ales, ti se ofera experienta unica de a participa la organizarea unui eveniment de talie internationala.
Cei interesati pot trimite un cv la adresele: vlad.gliga@iasifilmfest.ro, ana_blueautumn@yahoo.com. Pentru informatii suplimentare va rugam sa accesati site-ul oficial al festivalului: www.iasifilmfest.ro

The Green Leaves Of Summer...

2009-08-31T17:01:00.001+03:00

DE-AŞ AVEA O SUMĂ FABULOASĂ

2009-08-31T16:38:00.001+03:00

De-aş avea o sumă fabuloasă
I-aş lua iubitei blugi feerici,
De-ar ieşi toţi popii din biserici,
Lăsînd nunţi, botezuri, parastase,

Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n
Ţinte şi tigheluri, suflecată.
Ci atunci, pocnind blazat din limbă,
Eu i-aş cere blugii să şi-i scoată,

De-ar cădea trăsniţi pe loc toţi popii
Şi-ar ţîşni buluc din ziduri sfinţii
Bîjbîindu-i trupul ca miopii,
Oh, pînă la pierderile minţii!

(E. Brumaru)

Insingurare

2009-08-30T08:54:00.001+03:00

Si acum pleca fara s-a mai vada. Fata ii trimisese vorba prin Vasile ca il asteapta cat o fi nevoie, nu conteaza cat. Numai sa vina. El stia ca nu avea sa se mai intoarca niciodata acolo, si ca ea avea sa il astepte vreo doi-trei ani si apoi o sa se marite cu baiatul primarului si tot nunta mare o sa aiba. Tot satul o sa il astepte incremenit. Iar cand o sa inteleaga ca nu mai vine, o sa mearga mai departe cu munca, betiile si furisatul in gradina Vadanei.
Oare cum era cantecul ala de i-l canta maica-sa cand era mic? Obisnuia sa il tina in brate vara in fata casei si sa ii cante la ureche, cautandu-l din priviri pe barbat care se intoarcea de la crasma fredonand “De-ar fi sa mor ca maine”. Si el care nu suportase niciodata bautura.
Incerca sa se ridice sprijinindu-se cu spatele de zid, dar piciorul stang, amortit, ii aluneca si se trezi iar jos, strangand la piept o sticla de votca. Sau era vin? Trase o dusca sa se dumireasca. Ciudat, avea gust de sampanie. Sampanie, ce tampenie! De unde sa aiba el bani de sampanie?
Mai incerca o data sa se ridice, tot fara succes. Incerca sa gandeasca logic cum sa ajunga acasa in situatia data si ii veni in minte ceasul. Sa stii ca da. Isi pipai incheietura mainii stangi, apoi schimba sticla si verifica mana dreapta. Nu erau acolo decat mansetele umede si murdare. L-o fi pierdut. Pacat, si-l cumparase din primul lui salariu. Da’ ce, el avea salariu? Ia stai sa mai traga o dusca de ce-o fi si sa isi adune un pic gandurile. Mda, acum era aproape sigur ca era votca. Se gandi ca era mai bine sa se intoarca cu fata spre perete si astfel se trezi cu obrazul si ambele palme lipite de caramizile ude si reci. In timp ce se intreba ce se intamplase oare cu sticla si unde o lasase in tot acest proces, reusi sa se ridice si chiar pentru cateva secunde sa stea singur pe picioarele lui. N-a incercat sa faca nici un pas pentru ca stia ca habar n-are incotro se duce. Incepu sa planga asa din senin si sa se intrebe cum a ajuns in halul ala.
- Cum ai ajuns in halul asta?
Era vocea batranului evreu la care statea in gazda de cand venise in oras. Era salvat, era acasa.
- Cine-i acolo?
Nu stie nici el de ce a intrebat asta. Poate ca a vrut sa se asigure ca nu i se pare numai ca ajunsese acasa. Doua maini il apucara de sub brat si il tarara inauntru.
- Cine-i acolo?
Intrebase inca o data, mai incet. Apoi nu si-a mai adus aminte nimic, doar ca in incercarea de a injura neamul usilor isi muscase limba.

(Va urma...)

2009-08-26T11:03:00.000+03:00

imagine preluata de pe www.orastieinfo.ro

2009-08-26T11:02:00.000+03:00

imagine preluata de pe mihneamaruta.ro

2009-08-26T10:58:00.000+03:00

imagine preluata de pe ro.wikipedia.org

Insingurare

2009-08-26T10:54:00.002+03:00

Da, acum isi aducea bine aminte cum se urcase in caruta din mers, dupa ce sarutase cu falsa evlavie mana parintilor si sincer dezgust pe cea a preotului si facandu-si doua cruci mari injura in gand pe frate-sau Vasile ca plecase cu vorba dupa Tatiana si nu se mai intorsese. “Neam de betivi. Sigur s-a oprit la crasma si nu se lasa pana nu termina toti banii pe care i-am lasat.” Asa era Vasile, toti il stiau. Muncea din greu pe oriunde gasea ceva, nu refuza nimic si nu se dadea in laturi de la lucru: repara garduri, carute, taia lemne, sapa gradini, dadea cu var, vopsea si lac, curata livezi, era pur si simplu universal. A tinut o data si ora de matematica, atunci cand profesorul a fost plecat la oras cu treburi urgente. Iar cand lua plata, se oprea in fata crasmei, ofta si, deschizand parca temator usa, striga: “Nea Ioane, o vodculita, bre!”. A incercat tata-sau sa-l mai dezvete de bautura, i-a turnat prafuri in mancare si cand n-au dat roade l-a batut cu coada de la sapa. Nici cu vorba buna n-a mers. Si doar n-avea nici un motiv sa bea, se gandea biata maica-sa. Nu era beteag, nici insurat, Doamne-fereste, era cam prost, ce-i drept dar din asta nu murise nimeni pana atunci la ei in sat.
Da, acum isi aducea bine aminte caruta hodorogita a Vadanei, in care isi asezase o valiza cu colturile roase, primita de la matusa-sa, si doua traiste de plastic in care tinuse maica-sa faina. Mai privise inca o data spre casa parinteasca, asa, intr-o doara, vazuse sura pe jumatate daramata, auzise mugetul vacilor flamande, se uitase in calea fetei si daduse din mana a lehamite. Se adunasera langa poarta copiii lui Zabulica (cum si de unde aflasera ca pleaca nu stia). Nu a vrut sa vina nimeni sa-l conduca, toti avea sfaturi de dat, desi nimeni nu fusese plecat nicaieri niciodata. Iar el, neauzind pe nimeni, se gandea cu interes la lumea care-l asteapta dincolo de dealuri.
- Sa ai grija dragu’ ma-mii sa nu...
Incepuse maica-sa, dar nu mai reusise sa continue. Isi duse mana la gura si incepu sa planga incet.
“Sa nu...” Uite, asta n-o sa uite niciodata. “Neam de bocitoare. Acu’ o sa o tina intr-un plans pana diseara, si tata o sa mearga la carciuma numai sa n-o mai auda. Gloaba asta, abia se misca.”
Nu avea nici un regret ca pleaca si nici o apasare pe suflet ca lasa tot in urma. Poate ar fi trebuit, se gandea tocmai acum, poate ca ar fi fost bine sa verse si o lacrima sau macar sa fie suparat ca o lasa pe Tatiana. O tinuse in brate odata si ii placuse s-o stie acolo, langa el. S-o ia de nevasta nu i-a trecut nici macar prin cap, si cand mama fetei l-a prins la magazin in usa si i-a zis ca poate e timpul sa se aseze si el la casa lui si sa faca si cativa copii a realizat ca e momentul sa plece din sat. Pai de ce sa o ia de nevasta, doar nu facuse nimic rau. A, ii mai furase asa cate o sarutare, dar in rest... Si de fapt nu ii furase nimic, fata era darnica din fire, si cand venea vorba de sarutari era chiar risipitoare. Ii spusese ca pleaca sa stranga bani pentru nunta. Asa cum parintilor le spusese ca pentru casa, preotului pentru biserica iar primarului pentru scoala. Si lui Vasile ii spusese ceva dar nu-si mai aducea aminte ce.

(poate VA URMA)

2009-08-21T11:56:00.002+03:00

2009-08-21T11:38:00.002+03:00

2009-08-21T11:27:00.002+03:00

23 de zile in Belfast

2009-08-21T10:30:00.003+03:00

Belfast, ziua 18
Ma hotarasc sa ma mut pentru cateva zile in Bangor, la sud de Golful Belfast. Ploua.

Bangor, ziua 19
Am trecut cu masina pe langa un iepure ce zacea strivit pe marginea autostrazii. Bietul raposat era rastignit chiar sub semnul care avertiza soferii ca trebuie sa reduca viteza deoarece sunt camere video in zona. Cateva imagini surprinse pe camera mi s-au derulat imediat in minte: ultimele clipe din viata iepurelui. Iata-l cum se uita increzator la semn, se asigura mai intai in dreapta, nu vrea sa riste, porneste hotarat sa traverseze, urmatoarea scena ne arata creierii urechiatului pe farul drept al unui Mercedes. Sau cel putin asa a sperat iepurele, ca era un Mercedes. Apoi se lasa intunericul, realizat prin fondu de inchidere. Fondu de deschidere: o pajiste plina de Mercedesuri. El sare fericit de pe o capota pe alta in ralenti. A stiut mereu ca va muri calcat de o masina. Sau impuscat. – Vanatoare? – Sinucidere. Era usor depresiv...

Bangor, ziua 20
Ploua. Ziua mi-o petrec cocotata pe dig, urmarind vapoarele. Seara se incheie cu focuri in aer liber, pe ruguri imense se ard steaguri irlandeze si embleme catolice. Verzii nu ies din casa, e noaptea portocalie.

Bangor, ziua 21
Urmaresc paradele din 12 iulie. Totul e oranj, cerul e incarcat de stegulete in culorile Marii Britanii si William Orange troneaza deasupra tuturor.

Bangor, ziua 22
Ploua. Ma mut inapoi in Belfast.

Belfast, ziua 23
Si aici ploua. Plec acasa.

2009-08-19T16:45:00.001+03:00

23 de zile in Belfast

2009-08-19T11:59:00.002+03:00

Belfast, ziua 11
Ma indragostesc iar.

Belfast, ziua 12
Conflict interior: lupta clasica intre nevoia de iubire si frica de a fi abandonat. Ce e mai usor de suportat: gandul ca ai ratat o mare sansa sau umilinta de a afla ca nu insemni nimic pentru celalalt? Sa regreti ceva ce ai facut sau ceva ce ai vrut sa faci insa n-ai facut? Caut raspunsul in doua telenovele de succes. Nici unul nu ma satisface, citesc Biblia.

Belfast, ziua 13
Ploua. Realizez ca dragostea n-are nimic de a face cu tot ce se intampla acum in jurul meu, putem vorbi insa de joc-joaca, instincte, sex. La urma-urmei, iubirea e depasita.

Belfast, ziua 14
Meditez. Unde e dragostea aia mistuitoare? De ce nu mai exista ea decat in romane? Il citesc pe Dostoievski – parca as citi despre disparitia dinozaurilor. Un sentiment de irosire totala. Ce fals suna totul. Cat de mult ne-am schimbat. Ah, replicile pline de dramatism, noptile nedormite, lacrimile si amenintarile cu sinuciderea, oamenii care inca mai reactionau la declaratii de razboi si amor, ce teatru frumos. Apaluze indelungi.

Belfast, ziua 15
Unde sunt sufletele sfaramate? De ce nu mai exista decat buzunare goale? Numai conturi si carduri, nici nu ne mai stim culoarea ochilor, insa ne-o amintim perfect pe cea a portofelului. Pasiunea se calculeaza in avantajele pe care le scoti de pe urma ei.
De ce nu ne mai ducem la spiter ca sa ne vindece inimile zdrobite, de ce ne ducem numai la medic specialist sa ne explice de ce ne ustura cand facem pipi.

Belfast, ziua 16
Mais où sont les neiges d'antan... Bine, asta cu incalzirea globala am inteles-o, insa iubirea? Sau cu cat se incalzeste vremea, cu atat ne racim noi ca sa pastram totusi un echilibru?

Belfast, ziua 17
Ploua. Imi dau seama ca sufar din dragoste. Primul lucru care imi vine in minte e sa caut rapid o cale de a scapa de senzatia de durere fizica si morala care ma bantuie. Imediat ma razgandesc, e o prostie, vreau sa sufar, vreau sa simt fiecare ghiara ce-mi intra in carne si ma face sa vibrez. Simt ca exist. Exist si simt ca exist.

(VA URMA)

2009-08-14T11:33:00.002+03:00

23 de zile in Belfast

2009-08-14T11:26:00.002+03:00

Belfast, ziua 1
Ploua. Mi-e frig, iarba e verde, marea e albastra, traiesc o vara irlandeza in toata splendoarea ei. Vapoarele pleaca in larg, peste si bere intr-un bar de langa port. Un sentiment acut de instrainare, ma pierd in oceanul de oameni colorati. Reduceri la pantofi si sandale. Caut cu infrigurare cardul.

Belfast, ziua 2
Ploua. Ma gandesc la cat de superficiala sunt de cateva zile si ma hotarasc sa scriu un scenariu de film. Am idei o gramada, as putea, de exemplu, sa scriu o poveste despre un batran, o barca si marea. Aflu ca s-a scris deja una.

Belfast, ziua 3
Si daca as scrie despre o batrana care avea o barca si fara nici o mare...

Belfast, ziua 4
Ploua. Renunt la barca si la mare. Trebuie sa gasesc altceva pentru batrana.

Belfast, ziua 5
Nu gasesc nimic. Renunt la batrana. Ma plimb cu barca pe mare. Ploua.

Belfast, ziua 6
Caut un inceput pentru povestea mea: inceputul e totul. A fost odata ca niciodata un om care statea pe o stanca si privea marea.

Belfast, ziua 7
Un caine care statea pe stanca si privea mare? Renunt sa mai scriu.

Belfast, ziua 8
Ma indragostesc nebuneste.

Belfast, ziua 9
Imi trece.

Belfast, ziua 10
Regret ca mi-a trecut, deplang iubirea pierduta si mai beau niste bere. Ploua.

(VA URMA)

2009-08-10T12:37:00.002+03:00

cand treci prin oras ca zanele prin ceata
pupa-ti-as caleasca pe roata din fata
sufletul din mine
iese-n straie fine
si-o ia dupa tine
pe ulite line
cu ochii cat ceasca si fluturi pe coate
pupa-ti-as caleasca pe roata din spate
(e. brumaru)

2009-08-09T18:34:00.001+03:00

JURNAL DE BORD

2009-08-07T15:14:00.002+03:00

Ma fatai in deal si-n vale, mai am o ora si ceva pana la plecarea spre Dublin. Acum ca sunt pe pamant (si sun ca vioara) si dupa ce mi-am luat de grija cu suvenirul, mi s-a facut foame. Ma uit dupa ceva de mancare. Toate preturile sunt in forinti. Euro primiti? Primim. Cer o felie de pizza. Dau pe ea cat pe doua pizza intregi, nici nu-mi place, ce conteaza, o mananc.
Ma uit la ceas: 40 de minute. Numai la gandul ca voi petrece alte 3 ore inchisa in conserva zburatoare la 11.000 de metri de pamant si ma reapuca ameteala. Dau sa ma tarasc spre un baton de ciocolata, insa observ cum in fata monitorului ce afiseaza plecarile se inghesuie lumea nervoasa. Imi fac loc prin multime si ma ridic pe varful unui pantof vecin sa vad ce se intampla: vom pleca cu o ora intarziere. Imediat se ridica intrebarea: de ce are intarziere? Vine din Turcia, ne lamureste un angajat al firmei.
Toata lumea face supozitii, dintr-o data am devenit toti constienti de ceilalti din jur: au gasit ceva in neregula la avion! Da? Ce? Mecanismul de transmisie. Aviounul are marsarier? Etc. O fi cineva suspect printre pasageri? De ce zici asta, mama? Uite acolo! Se uita toata lumea. Au aparut doi politisti cu caini dupa ei – miros in dreapta si-n stanga (si cainii, si politistii). Se opresc in dreptul grupului de rabini – ei, hai, ca asta as vrea s-o vad! Nimic nu se intampla, cainii au fost distrasi un pic, gata, au plecat.
Ma uit la ceas pentru a mia oara. Inca un pic. Ma calmez privind grupul de rabini – isi arata unul altuia telefoanele mobile si rad. Bancuri? Am terminat de imbarbatat, sunt gata de zbor. Agitatie mare la ghiseu, toti dau nervosi din maini (mai ales cei care nu stiu engleza): avionul mai are o ora intarziere. S-a terminat calmul, incepe panica. Si daca as lua trenul inapoi spre Iasi? Incep iar speculatiile: trebuie sa fie ceva cu avionul. Un domn mai in varsta da din mana a lehamite: tampenii, avionul n-are nimic, amanari din astea se intampla zilnic. Pe unii ii supara statul in aeroport, eu nu suport tensiunea dinaintea zborului. As vrea sa se termine mai repede (nu atat de repede incat sa nu apuc sa ajung la destinatie).
Ca sa ucid timpul mai fac un tur de aeroport. Imi dau seama ca mare branza n-ai ce vedea: un magazin cu suveniruri, unul cu ziare, carti, reviste, o pizzerie, un bar, un alt bar, un al treilea bar, un magazin cu parfumuri (cel mai aglomerat). Urc si cobor pe scara rulanta, baie, verific monitoarele, dau cateva indicatii de cum se ajunge in statia de taxiuri (habar n-am, dar presupun), baie – verific daca au adus hartie igienica, privesc fascinata cum femeia de serviciu spala podeaua, a scapat o pata, iar pe scara rulanta, de data asta incerc sa vad daca pot cobori pe cea care urca, prea multa lume ma incomodeaza, renunt si ma indrept spre poarta de imbarcare fluierand a paguba in fata magazinului de suveniruri.

Dupa 3 ore de zbor ajung la Dublin, de unde iau autobuzul spre Belfast. Belfast!

(VA URMA SAU NU VA URMA...)

Jurnal de bord

2009-08-05T12:56:00.001+03:00

Calatoria spre Irlanda a inceput cu cateva saptamani in urma la Aeroportul Semi-international Iasi. Mic, inghesuit, sufocant – semanand cu o carciuma de cartier. Vamesii sunt d’ai nostri, isi permit orice gluma, simti ca poti sa-i si injuri asa prieteneste si chiar o faci.
Am asteptat imbarcarea pe o terasa care dadea spre jalnicele piste (sau pista, ca nici nu stiu), marcate cu cateva dungi de vopsea galbena (probabil din cea mai ieftina), trasate in mare parte in graba. Mesele de pe terasa sunt din alea cu picior la mijloc, si ala ruginit, cu partea de sus din material ce imita marmura, langa ele scaune albe de plastic, murdare si crapate pe ici, pe colo. Glastre cu muscate ofilite, vrabiute care zburda pe terasa, toate te indeamna ca sa pleci de-acasa... Geamul de la baie da catre masa din colt, daca te ridici pe colac poti sa le faci cu mana alora de sorb o cafea.
E bine, respir romaneste si incerc sa fiu calma privind la Gigi de la scularie cum apare agale pe pista, facand semne cu mainile in care teoretic ar trebui sa se afle niste fanioane unui avion ce incearca sa aterizeze – este exact ca si cum ai ghida un tir sa iasa din garaj, aceleasi miscari de brate. N-are palete, vesta murdara de un portocaliu spalacit, in loc de casti poarta o bentita cu culorile Stelei.
Avionul in care ne urcam e un microbuz cu aripi, mai ceva ca-n filme. Scaunele sunt paradoxal de confortabile, insotitoarele de zbor (foste stewardese) sunt foarte tinere si dragute, zambesc inteligent, desi blonde. De zbor nu stiu prea multe sa zic, ma holbez prin hublou la aripa, incercand sa ma hipnotizez: sunt o pasare, zbor, nu mi-e frica, ia uite cum ma legan de frumos. Dupa cateva minute mi se face rau de atata leganat, ma aplec, bag capul intre genunchi si incep sa zic in gand Tatal nostru. Dupa ce termin, caut cu mana stanga vesta de salvare de sub scaun – vreau doar sa stiu ca e acolo. Dau peste o papornita cu duty free.
Mancare nu primesc, lasa, e mai bine asa, nici n-as putea manca. In schimb, mi se da un pachet de alune si o cutiuta de suc. Cafea nu vreau? Zic da din obisnuinta. Dau sa sorb din pahar, avionul se clatina zdravan, prezenta maxima de spirit si cafeaua NU se varsa pe mine, se varsa pe scaun cand incerc sa o pun pe tavita. Beau ce-a mai ramas si revin la pozitia initiala “vaimatem”.
Aterizam in Budapesta. Aeroport – mai mult spatiu, mai multa lume. Ce face un turist cand ajunge in loc strain? Cumpara un suvenir. Pun ochii pe un mic breloc de metal cu Budapesta – Hungary gravat pe el. E simbolic, e facut in China, costa 7 euro (mult, dar avand in vedere ca e singura data cand o sa imi cumpar breloc din Budapesta, face) – il iau. Vanzatoarea mi-l impacheteaza tacticos timp de 10 minute si apoi mi-l inmaneaza impreuna cu restul. Restul nu e complet. Ba da, e, brelocul costa 17 euro. 17 euro o piticanie de breloc? Fac un calcul – cu banii astia mi-as cumpara 10 brelocuri cu Dracula si vreo 10 magneti de frigider cu Castelul Bran. Vanzatoarea ma priveste zambind ironic. Inghit in sec si-i multumesc frumos c-o injuratura romaneasca la adresa speculei din aeroporturi.

(POATE CA VA URMA)

2009-08-03T18:04:00.000+03:00

UNDEVA, DEPARTE - HOLOGRAF

2009-08-02T10:02:00.004+03:00

Undeva departe, e iubirea mea
Undeva acolo s-a pierdut si ea
Undeva in noapte o stea a mai cazut
Oare cine poate sa m-ajute
sa pot s-o iau acum de la-nceput

Astazi totu-mi pare atit de greu
Da, astazi imi dau seama ca ca nu pot sa mai fiu eu
Sunt atitea zile si-atitea nopti de cind pe lume ratacesc
FARA SA STIU UNDE MERG SI DE CE MAI TRAIESC

Undeva departe, e iubirea mea
Undeva acolo s-a pierdut si ea
Undeva in noapte o stea a mai cazut
Oare cine poate sa m-ajute
sa pot s-o iau acum de la-nceput

Maine, maine este o alta zi
Da, maine, maine poate te voi regasi
Si-n atitea zile si atitea nopti iubire am sa-ti dau
Acum stiu ca te chem, ACUM STIU CA TE VREAU

Undeva departe, e iubirea mea
Undeva acolo s-a pierdut si ea
Undeva in noapte o stea a mai cazut
Oare cine poate sa m-ajute
sa pot s-o iau acum de la-nceput.

Undeva ... departe... la Iasi...

2009-08-02T09:10:00.008+03:00

Din ciclul "Romanii fac haz de necaz si misto de criza" - aseara in fata Palatului Culturii din IASI ne-am putut delecta cu muzica, mici, bere (numai de la firma-sponsor, se-ntelege). Inghesuiala, curcubeu de arome si nu numai, ce mai, frate, distractie locala in toata regula! Iaca-ta-s si io ca tot omu' fara treaba, zic daca bani sa merg la mare n-am, macar de-o berica in Centru.
Dau sa ma asez la una din mesele amplasate strategic, insa fara succes. Inghit in sec, iau o bere rece si caut un loc unde sa sad. Gasesc unul pe treptele Palatului, locatie buna, ma asez la timp pentru concertul Vank. Frumos tare, zic, si sorb din pahar. Pe fundal se aude : "Din o mie de flori parfumate eu te-am ales" - si ca sa fie in acord cu ce se canta, apare un gardian public, sa tot aiba un metru si un pic, o vesta reflectorizanta care ii ajunge pana la genunchi (ia uite ce simpatic e, zic, parca e un licurici), cu chipiul usor spre stanga (hait, nu-i a buna).
- Dumneavoastra credeti ca e frumos??!
Ma gandesc ca ma intreaba de concert, asa ca zic da.
- Da? Pai, nu. Va rog sa va ridicati de aici si sa mergeti in fata scenei.
- ???
- Adica este interzis sa se consume alcool in fata Palatului Culturii, care este un locas de cultura, nu?
Raspunsul e cuprins in intrebare.
- Da' si scena, si gratarele sunt tot in fata Palatului, tehnic...
- Da, dar dvs stati EXACT in fata Palatului. Cum puteti sa beti alcool langa un simbol al culturii iesene?
N-am replica. Adica am, dar nu pot s-o zic.
- Si sa va mai intreb ceva. (Pe fundal se aude: "Noi o scoatem la capat cand se stinge lumina, n-o sa stim niciodata a cui a fost vina".) Cu paharul ce faceti cand terminati?
Cat pe ce sa il intreb daca il vrea el.
- Il lasati aici?
Ma uit in jur sa reperez un cos de gunoi. Nici macar unul de dat ca exemplu. Te gandesti ca la un asemenea eveniment organizatorii s-au gandit si la asta, dar iata ca numai mintile luminate de vesta ale gardienilor...
- Va zic io: il lasati aici! Pai credeti ca e frumos sa stranga altii dupa dvs?
Daca lucreaza la Salubris...
- Va zic io: nu-i frumos!
Ma ridic si plec strecurand printre dinti: numai in Romania. De nervi, ma mut cu berea in fata Bisericii Sf Nicolae. Si imi aprind si o tigara, na! Acu' e frumos? Insa in fata bisericii gardienii nu mai zic nimic, nu e treaba lor, aici fiecare e pe riscul lui.
Tineri, zarva, rasete, iar bere. Urmeaza pe scena Holograf. Ca de obicei, fac un show de zile mari, brava! Melodiile sunt celebre, toata lumea le stie, le canta, aplauda, Bit(t)man ui lav iu! Cateva referiri la frumusetea femeilor din Iasi (uuuuu, aidi uai, ci ni placi!).
La final, semieuforici si fredonand "Undeva departe" (e cu subinteles), ne adunam in spatele scenei sa ne pozam cu holografii. Nu reusim sa dam de ei asa ca facem poze cu "staful tehnic", dragut foc si extrem de prietenos. Din exces de zel, gardienii nu ii mai permit acestuia accesul la scena pe motiv ca n-are legitimatie cu poza...

STRADA ROBESCU

2009-07-31T11:36:00.003+03:00

Sa nu cresc… sa fiu mereu un copil. De parca maturizarea reprezenta declinul unei persoane. Cu cat cresteam, cu atat vedeam in ochii ei urme de disperare, erau eforturi din ce in ce mai mari de a ma tine aproape: mai multi bani, mai multe mofturi, mai multe dulciuri, jucarii din ce in ce mai scumpe. Nu conta cat de greu se procurau, cati bani costau. Era in stare sa imi satisfaca orice moft, eu doar trebuia sa stau cu ea si sa ii spun cat de mult o iubesc. Ma cumparase pe bani grei? Devenisem un animalut de companie? Eram mai rea si mai alintata pe z ice trecea? Mi se parea ca cei din jurul mei nu sunt demni de mine? Vizitele de pe Strada Robescu au inceput sa se rareasca. O suna pe mama si o ruga sa ma aduca si cand ajungeam acolo si eram lasata pana a doua zi ma revoltam. Jos burghezii, erau batrani si decrepiti si miroseau a lichior si naftalina, voiam sa zburd alaturi de tinerii cu cravata rosie, sa ma joc cu copii de muncitori cu maini murdare si limbaj vulgar. Nu mai doream guma si ciocolata straine, ci bomboane mentolate in care iti spargeai dintii si Cico cu un usor iz de portocala. Si cand cele doua lumi au inceput sa se sfarame una in cealalta, m-am prabusit in lecturi care durau ore intregi fara pauza.
Ea imi promisese ca va avea grija de mine toata viata, ca nu ma va lasa nicioadata singura, ca imi va alege profesia pe care aveam sa o urmez si sotul cu care aveam sa ma marit. De copiii pe care urma sa ii am tot ea trebuia sa aiba grija. Era un inger protector autodelgat, cu care nu se putea negocia.
Imi amintesc de serile in care organizam spectacole. Aranjam in camera o mica scena din mai multe scaune asezate unul langa altul. Copiii din curte si cele doua surori (admiratoare infocate ce mi-au prevazut un viitor stralucita ca actrita) erau nelipsiti. Stiu ca le dadeam si bilete (gratuite, se intelege ca doar asa ne invatau la scoala – cultura nu costa doi bani), pentru ca asta dadea autenticitate spectacolului. Stiu ce ei ii placea sa ma admire si sa ma stie admirata, orice spectacol era un bun prilej de a se lauda cu distinsa educatie pe care mi-o dadeau. El era ceva mai retinut, rar zambea si indiferent de ce facea, exista o anume demnitate in cel mai marunt gest. Il urmaream cand facea curatenie sau gatea ceva (supa, de obicei). Era teribil de serios. Daca era indispus, preferam sa il evit. Era stangaci cu copiii si de multe ori nu stia cum sa se poarte cu ei. Insa mereu a lasat-o pe ea sa ma rasfete, nu s-a amestecat in procesul educational si daca o facea nu existau sanse de izbanda. Bietul ofiter era neajutorat in fata mofturilor copilaresti. Niciodata nu mi s-a interzis nimic in acea casa, nu eram certata si nici pedepsita. In casa aceea nu existau reguli, spre deosebire de a mea in care erau prea multe. Ce suparare era cand ii povesteam cum mai primeam acasa de la mama cate o palmuta! Si ce soc sa aflu ca bataia nu e de fapt rupta din nici un rai…
Ce mi se parea ciudat era faptul ca nu existau fotografii cu ei din copilarie sau tinerete. Nu exista trecut si prezentul era deja legenda. Nu le stia nimeni ziua de nastere, actele erau destul de recente pe motiv ca cele vechi fusesera pierdute nu se stie exact cum si pe unde. Mult timp am crezut ca s-au nascut direct la 60 de ani.
Imi placea dimineata sa o privesc cum se aranjeaza in oglinda. Dura cel putin o ora si nu ma plictiseam niciodata. Era ciudat pentru mine ca o femeie de varsta ei putea fi atat de cocheta, pentru ca bunicile mele nu erau asa deloc. Parul ei trebuia fixat si aranjat fir cu fir. Rujul si oja in culori aprinse nu lipseau niciodata. Crema si masca facea si ele parte din ritual. Nici iarna nu purta caciula, cat despre batic nici vorba. Hainele sa fie colorate si cat mai moderne, cu buzunare multe si catarame. Accesoriile n-aveau voie sa lipseasca. Purta pantaofi cu toc, iti dai seama? Si erau de lac sau piele. Fara sireturi. Iar eu… eu trebuia sa port rochite si sa imi las parul sa creasca. Cu baietii nu aveam voie sa ma joc. Miroseau urat si n-aveau educatie!
Avea o sora si un frate, amandoi stabiliti in America. De ce ea ramasese aici nu stiam. Isi scriau in permanenta (banalitati, probabil) si primea din cand in cand si bani. Dolari. Tin minte primul meu dolar – cadou de Craciun. Transformat la shop in bomboane pe care le savuram minute in sir, iar invelisul il pastram in carti de Jules Verne. Unii ziceau ca ar fi fost de origine evreiasca. Eu stiu ca vorbea perfect nemteste si a incercat (in zadar) sa ma invete si pe mine. Nici pana azi nu suport aceasta limba ce-mi aminteste de orele in care stateam la masa de scris si repetam cuvinte aiurea. Drept razbunare, la scoala am ales sa invat rusa.
Desi nu era un om credincios (el nici macar de departe nu stiu sa fi afisat vreodata vreun soi de credinta), mergeam la biserica Sf. Mina destul de des. Intr-o zi mi-a marturisit: “Odata l-am vazut pe Dumnezeu. Nu se arata multor oameni, insa mie mi s-a aratat.” Cu confesiunea asta in suflet am trait ani la rand, intrebandu-ma daca Dumnezeu atunci cand se arata tine cont de religie sau de firea omului. Pentru ca in biserica nu intram niciodata, insa in curtea plina de flori si pomi ai bisericii stateam toata dimineata. Bunicile mele ma duceau la slujba, printre lumanari, tamaie si ciupituri de obraz: “Asta-i aia mica?”.
Imi aduc aminte de “odaia secreta”, o camera mica cu un singur geam cu gratii asezat undeva pe peretele din fata usii, in partea de sus. Nu stiu ce se vedea de la geamul acela, n-am reusit sa ajung sa vad. Parca era o celula sau chilie – complet cenusie. Acolo erau depozitate lazi intregi cu carti, si inca si mai multe carti depozitate de jos. In casa nu exista nici o carte, numai cateva reviste – Magazin Istoric. Nu intram acolo decat foarte rar si prima data a fost atunci cand am terminat clasa 1-a cu premiul intai. Toate cele trei coronite pe care le-am luat pana a murit, le-a pastrat acolo, batute in cuie. Pe a patra n-am mai apucat sa i-o aduc. Se asternuse praful pe ele si uscaciunea lor era deprimanta. Insa erau acolo, martori tacuti si vestezi.
Tin minte ziua in care a plecat familia A pentru ca s-a starnit mare zarva. Au reusit sa plece in excursie peste granita si nu s-au mai intors. Toti erau ingrijorati si agitatia a tinut cateva zile bune. Se puneau intrebari in soapta si toti asteptau parca sa vina cineva sa ii anunte ceva. In locul lor nu s-a mai mutat nimeni cat timp am stat eu acolo. Apartamentul lor a stat gol, cu usa deschisa larg ca o gura cascata a mirare.
Ceaiurile lungi si plicticoase din dupa-amiezele de vara servite in apartamentul celor doua surori au ramas si ele in istoria casei. Camerele lor erau intunecoase, draperii mari din catifea verde cu ciucurasi acopereau mai tot timpul geamurile inalte care dadeau in strada. Inauntru era o atmosfera apasatoare, si cand intram de afara, din soare si galagie in intuneric, racoare si tacere parca treceam pe lumea cealalta. Toate obiectele din casa erau vechi si uzate si pana si prajiturile pareau ca au vreo cativa ani vechime. Imi placea sa ma asez pe jos, pe covorul moale si ros din loc in loc de molii, acolo, in semiintuneric, si sa desenez. Nimeni nu ma deranja cu nici un fel de intrebare, nici cum invat la scoala, nici daca mananc cu gura inchisa si nici macar daca iubesc mai mult pe mama sau pe tata. Desi n-am avut talent la desen, regret enorm ca nu le-am pastrat ca dovada a acelor dupa-amieze ciudate.
In serile de joi sora cea mica urca la noi si se aseza cuminte pe fotoliul de langa pat. Se inchideau usile si se dadea drumul la radio. Cei doi stateau pe canapea, aproape lipiti de difuzor. La orice miscare, cineva se ridica tiptil si mergea sa asculte langa usa. Mi s-a parut un joc interesant si din acel motiv am tinut sa particip si eu la panda. Asa ca stateam cu urechile ciulite si la cel mai mic zgomot ma duceam pe varfuri pana la usa de la intrare ca sa ma intorc cu un zambet calm si sa dau din cap a negatie (adica nu e nimeni), asa, batraneste. Ani mai tarziu aveam sa aflu ca in fiecare joi seara eu ascultam “Europa Libera”.
Uneori am impresia ca intre prima jumatate a vietii mele de pana acum si cea de-a doua exista un gol, de parca m-as fi rupt in doua parti total diferite. Cum se pot schimba oamenii de la un an la altul, cand de fapt in esenta nimeni nu se schimba niciodata. Inainte sa implinesc 10 ani, el s-a asezat intr-o dimineata inapoi in pat, dupa ce a facut ceaiul, si a inchis ochii. Asa a devenit o amintire pentru mine. La foarte scurt timp dupa asta, ea s-a imbolnavit grav. A fost internata in spital si ii cerea mamei sa ma aduca in vizita. Mama a refuzat categoric, nu aveam ce cauta eu – un copil plapand - printre toti acei oameni bolnavi. La insistentele ei insa a cedat: credea cu tarie ca doar aparitia mea acolo o poate salva. Am fost dusa acolo doar o singura data – zice mama –, insa nu imi amintesc absolut nimic. Mama zice ca mi-a repetat ca nu va muri, ca nu poate sa moara inainte de a ma vedea pe mine pe picioarele mele. Disperarea artistului care simte ca pleaca si isi lasa opera neterminata, poate. A doua zi a fost externata si pentru ca nu avea alte rude, mama a dus-o cu taxiul acasa. A murit pe drum, in taxi, cu capul pe umarul mamei, vorbind despre mine.
A murit cu cateva saptamani inainte de caderea regimului pe care l-a dispretuit din suflet si imi pare rau ca n-a mai apucat sa se bucure macar de o zi de libertate, aici pe pamant. A suferit mult si n-am cunoscut pe nimeni cu o pofta atat de mare de viata, chiar impotriva a toti si a toate. Nici de la cele doua inmormantari la care am participat in calitate de “unica fiica” nu imi amintesc absolut nimic.
La inmormantarea ei a aparut un nepot de pe verisoara sau ceva de genul asta care a cerut sa i se dea tot ce i-a apartinut. Desi ea nu lasase testament insa spusese la toata lumea ca tot ce are va fi al meu, mama n-a cerut nimic. Mi-am luat cartile si cateva poze si am parasit casa in tacere, fara sa mai privesc inapoi. Fara sa imi iau ramas-bun de la nimeni. Simteam ca acolo nu mai era nimic, nu mai ramasese nimic, doar o simpla cladire fara pic de caldura.
Peste alti cativa ani am parasit si Bucurestiul. Ne-am retras in provincie. Si nimeni nu a mai pomenit nimic de cei doi sau de ceilalti ramasi in casa. Dupa ce am terminat liceul m-am intors la Bucuresti pentru cateva zile. Planuiam sa urmez acolo o facultate. Si am ajuns undeva prin centru... nu stiu cum, picioarele au inceput sa mearga fara mine. Daca mi-ai fi zis cum se poate ajunge pe Strada Robescu, jur ca n-as fi stiut sa iti spun. Insa am ajuns si stiu ca as fi ajuns acolo si cu ochii inchisi. M-am oprit in fata portii, uitandu-ma la geamurile de unde, candva, hraneam porumbeii. Casa era aproape la fel. Insa cand am batut la poarte si am intrat in curte, tot ce stiam disparuse. Oamenii de acolo se uitau la mine mirati, nu ma stia nimeni. Toti cei cunoscuti erau plecati, intr-un fel sau altul. Imi venea sa urlu si sa ii iau la palme: “Cum, nu stiti cine sunt? Asta e casa MEA. Acolo sus ar trebui sa fiu EU”. Am privit la cele trei ferestre de la etajul doi. Aceleasi. Numai ca la grilajul ferestrei de bucatarie nu mai veneau porumbeii.
(NU VA URMA)

STRADA ROBESCU

2009-07-30T14:05:00.000+03:00

De multe ori ma surprindeam alergand cu gandul aiurea, tot incercand sa scot la lumina intamplari din trecut. Unele amintiri se intorc nechemate, dau buzna atunci cand te astepti mai putin, de parca te-ar fi pandit. De cele mai multe ori te deprima, cu neputinta de a schimba ceva din ce a fost sau de a readuce oameni si sentimente. Alteori insa ele starnesc bucurii triste. Pentru cei mai multi Bucuresti e un oras ca oricare altul din Romania. Ba nu, mai mare si mai aglomerat decat oricare altul. Sunt si unii care il considera un loc aparte, plin de viata, mirosind a cultura si tus tipografic. Cica e si cosmopolit, adica se aduna tot felul de oameni care se asaza unii langa altii sa se vada diferentele mai bine… Loc al pierzaniei, hm. Pentru mine era diferit. Nu doar loc natal, ci si scena primei piese de teatru in care am jucat.
M-am intrebat ce s-ar fi schimbat daca as fi ramas acolo, cum ar fi fost viata mea acum. Ce oportunitati am ratat, ce povesti de dragoste n-am trait. Ei bine, Bucurestiul era acasa.
Strada Robescu alcatuieste in sine un intreg univers. Situata aproape de inima orasului, si totusi intr-un loc linistit, aproape rupt de nebunia care-l inconjoara. Pe undeva pe langa Podul Mogosoaiei, la doar cateva strazi de Calea Mosilor, locuri cu profunda rezonanta istorica, ea insasi e o lume pierduta, uitata si regasita in bucati de amintire, prafuite si uneori tulburi. Intamplarile care imi vin in minte n-au aparut niciodata in ordine cronologica, fie si pentru ca le-am pierdut de mult aceasta ordine. Ele vin si pleaca fiecare depinzand de situatie sau stare, unele ar putea fi descrise in cele mai mici amanunte, altele sunt alb-negru si abia prind contur.
Imi amintesc mereu strada, obisnuita ca marime, nici foarte lata, nici foarte lunga, desi in copilarie ma uitam dintr-un capat al ei si imi imaginam ca as ajunge om matur la capatul celalalt daca ar fi sa o strabat in fuga. Pavata cu piatra, ce mai straluceau cand ploua! Am mers o data desculta, aveam pantofi de lac cu talpa din pluta si ma temeam sa nu alunec – strasnic sentiment cand talpa lua forma pietrelor. Teii si castanii aduceau un iz de poveste – te si mirai cum de nu se transformau in blocuri. Casele vechi sunt majoritatea vile pazite de porti atasate de garduri foarte inalte, vopsite in verde sau caramiziu, avand niste curti interioare mici si pline de verdeata. Nu cunosc povestea tuturor caselor de acolo, insa cea in care am crescut eu apartinu-se unui negustor evreu fugit in Israel dupa venirea comunistilor. Si cum nimic nu se lasa pe vremea aceea in paragina, cateva familii de muncitori s-au mutat acolo, exiland cele trei familii de “boiernasi” ramase in aripa de est, ca de la est… vorba aia. Parintii mei, moldoveni din Iasi, tineri familisti, au ajuns in capitala cu bocceaua in spinare si o multime de planuri si vise. Asa cum cerea moda, s-au angazat la o fabrica de textile si au primit locuinta de la stat. Aveau deja un copil care se pregatea sa mearga la scoala si mama ramasese insarcinata. Pentru o scurta perioada, pana se termina de construit al 564-lea bloc din acel an unde aveau sa traiasca pentru inca treisprezece ani la etajul al saselea, au stat intr-o camera dintr-o casa de pe Strada Robescu.
Ceilalti rezidenti ai vilei erau alcatuiti din familia M, familie tot de muncitori, tot doi copii, o fata si un baiat, familia A, un cuplu de intelectuali, destul de ciudati, se spunea, si deloc prietenosi, evitau contactul cu toti ceilalti din casa, madam G, o grecoaica de origine, descendenta unei familii de artistocrati (nimeni nu stie cati ani avea si cum ajunsese in casa respectiva), alte doua doamne venerabile (aflasera ca erau surori cu vreo 30 de in urma, adica in momentul in care se mutasera in casa de pe Strada Robescu – viata lor au fi o alta poveste insa). Sora mai mare era o fire visatoare, foarte calma si retinuta in orice gest sau vorba. Cea mica insa era plina de viata, barbatoasa, vorbareata, indrazneata si prin urmare facuse inchisoare vreo cativa ani pe motive politice. Am lasat la urma prezentarea familiei care a insemnat enorm pentru mine si copilaria mea: familia N-G. Ei ii lasase evreul casa inainte de a parasi Romania, poate si pentru ca se simtea vinovat ca nu o putea lua cu el. Ea se indragostise insa de un ofiter roman, chipes si bun. Si uite asa au ajuns sa traiasca impreuna. Ciudat pentru acele vremuri dar da, traiau impreuna fara a fi casatoriti. Au legalizat relatia (pentru ca asa a trebuit) cand trecusera deja de 70 de ani, cu cativa ani inainte de a parasi strada, casa si lumea deopotriva. Am fost domnisoara de onoare si tin minte cum toti cei de la starea civila au fost macar amuzati de cuplul de “tineri insuratei”. Ei bine, nimic nu era “asa cum trebuia” in casa aceea… Si acest fapt ii dadea un farmec aparte. Cred ca pentru prima data acolo am invatat ce inseamna sa fii modern, am invatat cum sa nu te lasi pacalit de aparente, cum sa accepti langa tine oameni indiferent de religie sau nationalitate, cum sa iei ceaiul si sa mananci fursecuri cu condamnati politici, cat de tristi si saraci sunt fostii boieri, ce carti citesc tinerii muncitori.
Cu toate personajele din casa am facut cunostinta in iarna in care m-am nascut, si chiar si dupa ce parintii au primit apartament la bloc, am ramas in casa pana la moartea celor doi care, atunci cand mama si tata lucrau la fabrica in trei schimburi, aveau grija de mine. Tocmai ei, care nu isi dorisera copii, si-au descoperit instinctele parintesi la o varsta la care nu mai era nimic de facut…
Desi petreceam mult timp impreuna, nu stiam mai nimic despre ei. Cand am inceput sa merg la gradinita, si apoi la scoala, o faceam din obligatie, nu din placere si cine zice ca nu poti scoate rezultate bune doar din obligatie se insala. Deci in timpul saptamanii eram copilul model, un soim al patriei si mai tarziu un pioner desavarsit, cu rezultate optime la invatatura, recitand poezii despre conducator cu un patos rar intalnit in bloc, sef de toate alea unde se cerea devotement. La sfarsit de saptamana insa eram adusa de urgenta pe Strada Robescu, unde stateam de paza la usa cand se asculta Europa Libera si injuram regimul la o ceasca de ceai englezesc. Duminica mergeam la shop si cumparam cu dolari guma straina si ciocolata Tomblerone pe care o mancam cu satisfactia unui adevarat capitalist. Aveam nici opt ani si duceam o viata dubla.
Casa de pe Strada Robescu ma fascina pentru ca era un univers in sine. Erau insa momente in care ma apasa. Erau prea multe intrebari fara raspuns, prea multe amintiri spuse soptit, prea multe evenimente pe care nu le intelegeam. Eu – nascuta si crescuta pe vremea comunistilor, un mic si ambitios sef caruia ii placea sa apara la gazeta de perete la rubrica “Asa DA” - eu nu am fost un copil al regimului, eu aveam dolari si admiram nespus condamnatii politici. Si nici macar nu aveam constiinta spiritului de mic burghez ce zacea in mine. Cei doi ma rasfatau enorm cu multe jucarii, dulciuri si mai ales carti. De la el am invatat placerea de a citi, el era cel care avea grija ca mereu sa am o carte noua pe care sa o iau acasa cu mine. De nenumarate ori mi s-a zis ca ar fi bine sa nu cresc, sa raman copil. Inevitabilul s-a produs: si in timp ce cresteam, am inceput sa observ tot felul de lucruri marunte care imi framantau mintea si imaginatia: ea nu gatea nicioadata, gateau altii pentru ea, se ferea de bucatarie scuzandu-se ca nu stie. Facea insa niste ceaiuri grozave. Imi povestea cum a fost crescuta cu servitori si guvernanta, desi mama imi spusese ca a fost profesoara in nu mai stiu ce sat uitat de lume. Nu intelegeam nici de nu fusese casatorita, asa cum erau parintii si bunicii mei si toate matusile si toti unchii. Avea multe bijuterii si rochii frumoase, si le tin minte pana si culorile si modelele pentru ca in partea estica a vietii mele eram baiatoasa, trebuia sa port parul scurt si purtam mai mereu pantaloni indiferent de sezon, iar cand paseam in aripa de vest ma transformam intr-o mica printesa: rochii, bijuterii, palarii cu boruri largi, ba ma mir ca nu era si un ponei in curte. Poate ca manusile erau un pic tocite, poate ca hainele miroseau puternic a naftalina si palariile aveau borurile usor lasate. Pentru mine erau pretentioase si ma simteam ca o vedeta de cinema cand le purtam.
(VA URMA)