.JPG)
.JPG)
luni, august 31, 2009
DE-AŞ AVEA O SUMĂ FABULOASĂ
De-aş avea o sumă fabuloasă
I-aş lua iubitei blugi feerici,
De-ar ieşi toţi popii din biserici,
Lăsînd nunţi, botezuri, parastase,
Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n
Ţinte şi tigheluri, suflecată.
Ci atunci, pocnind blazat din limbă,
Eu i-aş cere blugii să şi-i scoată,
De-ar cădea trăsniţi pe loc toţi popii
Şi-ar ţîşni buluc din ziduri sfinţii
Bîjbîindu-i trupul ca miopii,
Oh, pînă la pierderile minţii!
(E. Brumaru)
I-aş lua iubitei blugi feerici,
De-ar ieşi toţi popii din biserici,
Lăsînd nunţi, botezuri, parastase,
Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n
Ţinte şi tigheluri, suflecată.
Ci atunci, pocnind blazat din limbă,
Eu i-aş cere blugii să şi-i scoată,
De-ar cădea trăsniţi pe loc toţi popii
Şi-ar ţîşni buluc din ziduri sfinţii
Bîjbîindu-i trupul ca miopii,
Oh, pînă la pierderile minţii!
(E. Brumaru)
duminică, august 30, 2009
Insingurare
Si acum pleca fara s-a mai vada. Fata ii trimisese vorba prin Vasile ca il asteapta cat o fi nevoie, nu conteaza cat. Numai sa vina. El stia ca nu avea sa se mai intoarca niciodata acolo, si ca ea avea sa il astepte vreo doi-trei ani si apoi o sa se marite cu baiatul primarului si tot nunta mare o sa aiba. Tot satul o sa il astepte incremenit. Iar cand o sa inteleaga ca nu mai vine, o sa mearga mai departe cu munca, betiile si furisatul in gradina Vadanei.
Oare cum era cantecul ala de i-l canta maica-sa cand era mic? Obisnuia sa il tina in brate vara in fata casei si sa ii cante la ureche, cautandu-l din priviri pe barbat care se intoarcea de la crasma fredonand “De-ar fi sa mor ca maine”. Si el care nu suportase niciodata bautura.
Incerca sa se ridice sprijinindu-se cu spatele de zid, dar piciorul stang, amortit, ii aluneca si se trezi iar jos, strangand la piept o sticla de votca. Sau era vin? Trase o dusca sa se dumireasca. Ciudat, avea gust de sampanie. Sampanie, ce tampenie! De unde sa aiba el bani de sampanie?
Mai incerca o data sa se ridice, tot fara succes. Incerca sa gandeasca logic cum sa ajunga acasa in situatia data si ii veni in minte ceasul. Sa stii ca da. Isi pipai incheietura mainii stangi, apoi schimba sticla si verifica mana dreapta. Nu erau acolo decat mansetele umede si murdare. L-o fi pierdut. Pacat, si-l cumparase din primul lui salariu. Da’ ce, el avea salariu? Ia stai sa mai traga o dusca de ce-o fi si sa isi adune un pic gandurile. Mda, acum era aproape sigur ca era votca. Se gandi ca era mai bine sa se intoarca cu fata spre perete si astfel se trezi cu obrazul si ambele palme lipite de caramizile ude si reci. In timp ce se intreba ce se intamplase oare cu sticla si unde o lasase in tot acest proces, reusi sa se ridice si chiar pentru cateva secunde sa stea singur pe picioarele lui. N-a incercat sa faca nici un pas pentru ca stia ca habar n-are incotro se duce. Incepu sa planga asa din senin si sa se intrebe cum a ajuns in halul ala.
- Cum ai ajuns in halul asta?
Era vocea batranului evreu la care statea in gazda de cand venise in oras. Era salvat, era acasa.
- Cine-i acolo?
Nu stie nici el de ce a intrebat asta. Poate ca a vrut sa se asigure ca nu i se pare numai ca ajunsese acasa. Doua maini il apucara de sub brat si il tarara inauntru.
- Cine-i acolo?
Intrebase inca o data, mai incet. Apoi nu si-a mai adus aminte nimic, doar ca in incercarea de a injura neamul usilor isi muscase limba.
(Va urma...)
Oare cum era cantecul ala de i-l canta maica-sa cand era mic? Obisnuia sa il tina in brate vara in fata casei si sa ii cante la ureche, cautandu-l din priviri pe barbat care se intoarcea de la crasma fredonand “De-ar fi sa mor ca maine”. Si el care nu suportase niciodata bautura.
Incerca sa se ridice sprijinindu-se cu spatele de zid, dar piciorul stang, amortit, ii aluneca si se trezi iar jos, strangand la piept o sticla de votca. Sau era vin? Trase o dusca sa se dumireasca. Ciudat, avea gust de sampanie. Sampanie, ce tampenie! De unde sa aiba el bani de sampanie?
Mai incerca o data sa se ridice, tot fara succes. Incerca sa gandeasca logic cum sa ajunga acasa in situatia data si ii veni in minte ceasul. Sa stii ca da. Isi pipai incheietura mainii stangi, apoi schimba sticla si verifica mana dreapta. Nu erau acolo decat mansetele umede si murdare. L-o fi pierdut. Pacat, si-l cumparase din primul lui salariu. Da’ ce, el avea salariu? Ia stai sa mai traga o dusca de ce-o fi si sa isi adune un pic gandurile. Mda, acum era aproape sigur ca era votca. Se gandi ca era mai bine sa se intoarca cu fata spre perete si astfel se trezi cu obrazul si ambele palme lipite de caramizile ude si reci. In timp ce se intreba ce se intamplase oare cu sticla si unde o lasase in tot acest proces, reusi sa se ridice si chiar pentru cateva secunde sa stea singur pe picioarele lui. N-a incercat sa faca nici un pas pentru ca stia ca habar n-are incotro se duce. Incepu sa planga asa din senin si sa se intrebe cum a ajuns in halul ala.
- Cum ai ajuns in halul asta?
Era vocea batranului evreu la care statea in gazda de cand venise in oras. Era salvat, era acasa.
- Cine-i acolo?
Nu stie nici el de ce a intrebat asta. Poate ca a vrut sa se asigure ca nu i se pare numai ca ajunsese acasa. Doua maini il apucara de sub brat si il tarara inauntru.
- Cine-i acolo?
Intrebase inca o data, mai incet. Apoi nu si-a mai adus aminte nimic, doar ca in incercarea de a injura neamul usilor isi muscase limba.
(Va urma...)
miercuri, august 26, 2009
Insingurare
Da, acum isi aducea bine aminte cum se urcase in caruta din mers, dupa ce sarutase cu falsa evlavie mana parintilor si sincer dezgust pe cea a preotului si facandu-si doua cruci mari injura in gand pe frate-sau Vasile ca plecase cu vorba dupa Tatiana si nu se mai intorsese. “Neam de betivi. Sigur s-a oprit la crasma si nu se lasa pana nu termina toti banii pe care i-am lasat.” Asa era Vasile, toti il stiau. Muncea din greu pe oriunde gasea ceva, nu refuza nimic si nu se dadea in laturi de la lucru: repara garduri, carute, taia lemne, sapa gradini, dadea cu var, vopsea si lac, curata livezi, era pur si simplu universal. A tinut o data si ora de matematica, atunci cand profesorul a fost plecat la oras cu treburi urgente. Iar cand lua plata, se oprea in fata crasmei, ofta si, deschizand parca temator usa, striga: “Nea Ioane, o vodculita, bre!”. A incercat tata-sau sa-l mai dezvete de bautura, i-a turnat prafuri in mancare si cand n-au dat roade l-a batut cu coada de la sapa. Nici cu vorba buna n-a mers. Si doar n-avea nici un motiv sa bea, se gandea biata maica-sa. Nu era beteag, nici insurat, Doamne-fereste, era cam prost, ce-i drept dar din asta nu murise nimeni pana atunci la ei in sat.
Da, acum isi aducea bine aminte caruta hodorogita a Vadanei, in care isi asezase o valiza cu colturile roase, primita de la matusa-sa, si doua traiste de plastic in care tinuse maica-sa faina. Mai privise inca o data spre casa parinteasca, asa, intr-o doara, vazuse sura pe jumatate daramata, auzise mugetul vacilor flamande, se uitase in calea fetei si daduse din mana a lehamite. Se adunasera langa poarta copiii lui Zabulica (cum si de unde aflasera ca pleaca nu stia). Nu a vrut sa vina nimeni sa-l conduca, toti avea sfaturi de dat, desi nimeni nu fusese plecat nicaieri niciodata. Iar el, neauzind pe nimeni, se gandea cu interes la lumea care-l asteapta dincolo de dealuri.
- Sa ai grija dragu’ ma-mii sa nu...
Incepuse maica-sa, dar nu mai reusise sa continue. Isi duse mana la gura si incepu sa planga incet.
“Sa nu...” Uite, asta n-o sa uite niciodata. “Neam de bocitoare. Acu’ o sa o tina intr-un plans pana diseara, si tata o sa mearga la carciuma numai sa n-o mai auda. Gloaba asta, abia se misca.”
Nu avea nici un regret ca pleaca si nici o apasare pe suflet ca lasa tot in urma. Poate ar fi trebuit, se gandea tocmai acum, poate ca ar fi fost bine sa verse si o lacrima sau macar sa fie suparat ca o lasa pe Tatiana. O tinuse in brate odata si ii placuse s-o stie acolo, langa el. S-o ia de nevasta nu i-a trecut nici macar prin cap, si cand mama fetei l-a prins la magazin in usa si i-a zis ca poate e timpul sa se aseze si el la casa lui si sa faca si cativa copii a realizat ca e momentul sa plece din sat. Pai de ce sa o ia de nevasta, doar nu facuse nimic rau. A, ii mai furase asa cate o sarutare, dar in rest... Si de fapt nu ii furase nimic, fata era darnica din fire, si cand venea vorba de sarutari era chiar risipitoare. Ii spusese ca pleaca sa stranga bani pentru nunta. Asa cum parintilor le spusese ca pentru casa, preotului pentru biserica iar primarului pentru scoala. Si lui Vasile ii spusese ceva dar nu-si mai aducea aminte ce.
(poate VA URMA)
Da, acum isi aducea bine aminte caruta hodorogita a Vadanei, in care isi asezase o valiza cu colturile roase, primita de la matusa-sa, si doua traiste de plastic in care tinuse maica-sa faina. Mai privise inca o data spre casa parinteasca, asa, intr-o doara, vazuse sura pe jumatate daramata, auzise mugetul vacilor flamande, se uitase in calea fetei si daduse din mana a lehamite. Se adunasera langa poarta copiii lui Zabulica (cum si de unde aflasera ca pleaca nu stia). Nu a vrut sa vina nimeni sa-l conduca, toti avea sfaturi de dat, desi nimeni nu fusese plecat nicaieri niciodata. Iar el, neauzind pe nimeni, se gandea cu interes la lumea care-l asteapta dincolo de dealuri.
- Sa ai grija dragu’ ma-mii sa nu...
Incepuse maica-sa, dar nu mai reusise sa continue. Isi duse mana la gura si incepu sa planga incet.
“Sa nu...” Uite, asta n-o sa uite niciodata. “Neam de bocitoare. Acu’ o sa o tina intr-un plans pana diseara, si tata o sa mearga la carciuma numai sa n-o mai auda. Gloaba asta, abia se misca.”
Nu avea nici un regret ca pleaca si nici o apasare pe suflet ca lasa tot in urma. Poate ar fi trebuit, se gandea tocmai acum, poate ca ar fi fost bine sa verse si o lacrima sau macar sa fie suparat ca o lasa pe Tatiana. O tinuse in brate odata si ii placuse s-o stie acolo, langa el. S-o ia de nevasta nu i-a trecut nici macar prin cap, si cand mama fetei l-a prins la magazin in usa si i-a zis ca poate e timpul sa se aseze si el la casa lui si sa faca si cativa copii a realizat ca e momentul sa plece din sat. Pai de ce sa o ia de nevasta, doar nu facuse nimic rau. A, ii mai furase asa cate o sarutare, dar in rest... Si de fapt nu ii furase nimic, fata era darnica din fire, si cand venea vorba de sarutari era chiar risipitoare. Ii spusese ca pleaca sa stranga bani pentru nunta. Asa cum parintilor le spusese ca pentru casa, preotului pentru biserica iar primarului pentru scoala. Si lui Vasile ii spusese ceva dar nu-si mai aducea aminte ce.
(poate VA URMA)
vineri, august 21, 2009
23 de zile in Belfast
Belfast, ziua 18
Ma hotarasc sa ma mut pentru cateva zile in Bangor, la sud de Golful Belfast. Ploua.
Bangor, ziua 19
Am trecut cu masina pe langa un iepure ce zacea strivit pe marginea autostrazii. Bietul raposat era rastignit chiar sub semnul care avertiza soferii ca trebuie sa reduca viteza deoarece sunt camere video in zona. Cateva imagini surprinse pe camera mi s-au derulat imediat in minte: ultimele clipe din viata iepurelui. Iata-l cum se uita increzator la semn, se asigura mai intai in dreapta, nu vrea sa riste, porneste hotarat sa traverseze, urmatoarea scena ne arata creierii urechiatului pe farul drept al unui Mercedes. Sau cel putin asa a sperat iepurele, ca era un Mercedes. Apoi se lasa intunericul, realizat prin fondu de inchidere. Fondu de deschidere: o pajiste plina de Mercedesuri. El sare fericit de pe o capota pe alta in ralenti. A stiut mereu ca va muri calcat de o masina. Sau impuscat. – Vanatoare? – Sinucidere. Era usor depresiv...
Bangor, ziua 20
Ploua. Ziua mi-o petrec cocotata pe dig, urmarind vapoarele. Seara se incheie cu focuri in aer liber, pe ruguri imense se ard steaguri irlandeze si embleme catolice. Verzii nu ies din casa, e noaptea portocalie.
Bangor, ziua 21
Urmaresc paradele din 12 iulie. Totul e oranj, cerul e incarcat de stegulete in culorile Marii Britanii si William Orange troneaza deasupra tuturor.
Bangor, ziua 22
Ploua. Ma mut inapoi in Belfast.
Belfast, ziua 23
Si aici ploua. Plec acasa.
Ma hotarasc sa ma mut pentru cateva zile in Bangor, la sud de Golful Belfast. Ploua.
Bangor, ziua 19
Am trecut cu masina pe langa un iepure ce zacea strivit pe marginea autostrazii. Bietul raposat era rastignit chiar sub semnul care avertiza soferii ca trebuie sa reduca viteza deoarece sunt camere video in zona. Cateva imagini surprinse pe camera mi s-au derulat imediat in minte: ultimele clipe din viata iepurelui. Iata-l cum se uita increzator la semn, se asigura mai intai in dreapta, nu vrea sa riste, porneste hotarat sa traverseze, urmatoarea scena ne arata creierii urechiatului pe farul drept al unui Mercedes. Sau cel putin asa a sperat iepurele, ca era un Mercedes. Apoi se lasa intunericul, realizat prin fondu de inchidere. Fondu de deschidere: o pajiste plina de Mercedesuri. El sare fericit de pe o capota pe alta in ralenti. A stiut mereu ca va muri calcat de o masina. Sau impuscat. – Vanatoare? – Sinucidere. Era usor depresiv...
Bangor, ziua 20
Ploua. Ziua mi-o petrec cocotata pe dig, urmarind vapoarele. Seara se incheie cu focuri in aer liber, pe ruguri imense se ard steaguri irlandeze si embleme catolice. Verzii nu ies din casa, e noaptea portocalie.
Bangor, ziua 21
Urmaresc paradele din 12 iulie. Totul e oranj, cerul e incarcat de stegulete in culorile Marii Britanii si William Orange troneaza deasupra tuturor.
Bangor, ziua 22
Ploua. Ma mut inapoi in Belfast.
Belfast, ziua 23
Si aici ploua. Plec acasa.
miercuri, august 19, 2009
23 de zile in Belfast
Belfast, ziua 11
Ma indragostesc iar.
Belfast, ziua 12
Conflict interior: lupta clasica intre nevoia de iubire si frica de a fi abandonat. Ce e mai usor de suportat: gandul ca ai ratat o mare sansa sau umilinta de a afla ca nu insemni nimic pentru celalalt? Sa regreti ceva ce ai facut sau ceva ce ai vrut sa faci insa n-ai facut? Caut raspunsul in doua telenovele de succes. Nici unul nu ma satisface, citesc Biblia.
Belfast, ziua 13
Ploua. Realizez ca dragostea n-are nimic de a face cu tot ce se intampla acum in jurul meu, putem vorbi insa de joc-joaca, instincte, sex. La urma-urmei, iubirea e depasita.
Belfast, ziua 14
Meditez. Unde e dragostea aia mistuitoare? De ce nu mai exista ea decat in romane? Il citesc pe Dostoievski – parca as citi despre disparitia dinozaurilor. Un sentiment de irosire totala. Ce fals suna totul. Cat de mult ne-am schimbat. Ah, replicile pline de dramatism, noptile nedormite, lacrimile si amenintarile cu sinuciderea, oamenii care inca mai reactionau la declaratii de razboi si amor, ce teatru frumos. Apaluze indelungi.
Belfast, ziua 15
Unde sunt sufletele sfaramate? De ce nu mai exista decat buzunare goale? Numai conturi si carduri, nici nu ne mai stim culoarea ochilor, insa ne-o amintim perfect pe cea a portofelului. Pasiunea se calculeaza in avantajele pe care le scoti de pe urma ei.
De ce nu ne mai ducem la spiter ca sa ne vindece inimile zdrobite, de ce ne ducem numai la medic specialist sa ne explice de ce ne ustura cand facem pipi.
Belfast, ziua 16
Mais où sont les neiges d'antan... Bine, asta cu incalzirea globala am inteles-o, insa iubirea? Sau cu cat se incalzeste vremea, cu atat ne racim noi ca sa pastram totusi un echilibru?
Belfast, ziua 17
Ploua. Imi dau seama ca sufar din dragoste. Primul lucru care imi vine in minte e sa caut rapid o cale de a scapa de senzatia de durere fizica si morala care ma bantuie. Imediat ma razgandesc, e o prostie, vreau sa sufar, vreau sa simt fiecare ghiara ce-mi intra in carne si ma face sa vibrez. Simt ca exist. Exist si simt ca exist.
(VA URMA)
Ma indragostesc iar.
Belfast, ziua 12
Conflict interior: lupta clasica intre nevoia de iubire si frica de a fi abandonat. Ce e mai usor de suportat: gandul ca ai ratat o mare sansa sau umilinta de a afla ca nu insemni nimic pentru celalalt? Sa regreti ceva ce ai facut sau ceva ce ai vrut sa faci insa n-ai facut? Caut raspunsul in doua telenovele de succes. Nici unul nu ma satisface, citesc Biblia.
Belfast, ziua 13
Ploua. Realizez ca dragostea n-are nimic de a face cu tot ce se intampla acum in jurul meu, putem vorbi insa de joc-joaca, instincte, sex. La urma-urmei, iubirea e depasita.
Belfast, ziua 14
Meditez. Unde e dragostea aia mistuitoare? De ce nu mai exista ea decat in romane? Il citesc pe Dostoievski – parca as citi despre disparitia dinozaurilor. Un sentiment de irosire totala. Ce fals suna totul. Cat de mult ne-am schimbat. Ah, replicile pline de dramatism, noptile nedormite, lacrimile si amenintarile cu sinuciderea, oamenii care inca mai reactionau la declaratii de razboi si amor, ce teatru frumos. Apaluze indelungi.
Belfast, ziua 15
Unde sunt sufletele sfaramate? De ce nu mai exista decat buzunare goale? Numai conturi si carduri, nici nu ne mai stim culoarea ochilor, insa ne-o amintim perfect pe cea a portofelului. Pasiunea se calculeaza in avantajele pe care le scoti de pe urma ei.
De ce nu ne mai ducem la spiter ca sa ne vindece inimile zdrobite, de ce ne ducem numai la medic specialist sa ne explice de ce ne ustura cand facem pipi.
Belfast, ziua 16
Mais où sont les neiges d'antan... Bine, asta cu incalzirea globala am inteles-o, insa iubirea? Sau cu cat se incalzeste vremea, cu atat ne racim noi ca sa pastram totusi un echilibru?
Belfast, ziua 17
Ploua. Imi dau seama ca sufar din dragoste. Primul lucru care imi vine in minte e sa caut rapid o cale de a scapa de senzatia de durere fizica si morala care ma bantuie. Imediat ma razgandesc, e o prostie, vreau sa sufar, vreau sa simt fiecare ghiara ce-mi intra in carne si ma face sa vibrez. Simt ca exist. Exist si simt ca exist.
(VA URMA)
vineri, august 14, 2009
23 de zile in Belfast
Belfast, ziua 1
Ploua. Mi-e frig, iarba e verde, marea e albastra, traiesc o vara irlandeza in toata splendoarea ei. Vapoarele pleaca in larg, peste si bere intr-un bar de langa port. Un sentiment acut de instrainare, ma pierd in oceanul de oameni colorati. Reduceri la pantofi si sandale. Caut cu infrigurare cardul.
Belfast, ziua 2
Ploua. Ma gandesc la cat de superficiala sunt de cateva zile si ma hotarasc sa scriu un scenariu de film. Am idei o gramada, as putea, de exemplu, sa scriu o poveste despre un batran, o barca si marea. Aflu ca s-a scris deja una.
Belfast, ziua 3
Si daca as scrie despre o batrana care avea o barca si fara nici o mare...
Belfast, ziua 4
Ploua. Renunt la barca si la mare. Trebuie sa gasesc altceva pentru batrana.
Belfast, ziua 5
Nu gasesc nimic. Renunt la batrana. Ma plimb cu barca pe mare. Ploua.
Belfast, ziua 6
Caut un inceput pentru povestea mea: inceputul e totul. A fost odata ca niciodata un om care statea pe o stanca si privea marea.
Belfast, ziua 7
Un caine care statea pe stanca si privea mare? Renunt sa mai scriu.
Belfast, ziua 8
Ma indragostesc nebuneste.
Belfast, ziua 9
Imi trece.
Belfast, ziua 10
Regret ca mi-a trecut, deplang iubirea pierduta si mai beau niste bere. Ploua.
(VA URMA)
luni, august 10, 2009
duminică, august 09, 2009
vineri, august 07, 2009
JURNAL DE BORD
Ma fatai in deal si-n vale, mai am o ora si ceva pana la plecarea spre Dublin. Acum ca sunt pe pamant (si sun ca vioara) si dupa ce mi-am luat de grija cu suvenirul, mi s-a facut foame. Ma uit dupa ceva de mancare. Toate preturile sunt in forinti. Euro primiti? Primim. Cer o felie de pizza. Dau pe ea cat pe doua pizza intregi, nici nu-mi place, ce conteaza, o mananc.
Ma uit la ceas: 40 de minute. Numai la gandul ca voi petrece alte 3 ore inchisa in conserva zburatoare la 11.000 de metri de pamant si ma reapuca ameteala. Dau sa ma tarasc spre un baton de ciocolata, insa observ cum in fata monitorului ce afiseaza plecarile se inghesuie lumea nervoasa. Imi fac loc prin multime si ma ridic pe varful unui pantof vecin sa vad ce se intampla: vom pleca cu o ora intarziere. Imediat se ridica intrebarea: de ce are intarziere? Vine din Turcia, ne lamureste un angajat al firmei.
Toata lumea face supozitii, dintr-o data am devenit toti constienti de ceilalti din jur: au gasit ceva in neregula la avion! Da? Ce? Mecanismul de transmisie. Aviounul are marsarier? Etc. O fi cineva suspect printre pasageri? De ce zici asta, mama? Uite acolo! Se uita toata lumea. Au aparut doi politisti cu caini dupa ei – miros in dreapta si-n stanga (si cainii, si politistii). Se opresc in dreptul grupului de rabini – ei, hai, ca asta as vrea s-o vad! Nimic nu se intampla, cainii au fost distrasi un pic, gata, au plecat.
Ma uit la ceas pentru a mia oara. Inca un pic. Ma calmez privind grupul de rabini – isi arata unul altuia telefoanele mobile si rad. Bancuri? Am terminat de imbarbatat, sunt gata de zbor. Agitatie mare la ghiseu, toti dau nervosi din maini (mai ales cei care nu stiu engleza): avionul mai are o ora intarziere. S-a terminat calmul, incepe panica. Si daca as lua trenul inapoi spre Iasi? Incep iar speculatiile: trebuie sa fie ceva cu avionul. Un domn mai in varsta da din mana a lehamite: tampenii, avionul n-are nimic, amanari din astea se intampla zilnic. Pe unii ii supara statul in aeroport, eu nu suport tensiunea dinaintea zborului. As vrea sa se termine mai repede (nu atat de repede incat sa nu apuc sa ajung la destinatie).
Ca sa ucid timpul mai fac un tur de aeroport. Imi dau seama ca mare branza n-ai ce vedea: un magazin cu suveniruri, unul cu ziare, carti, reviste, o pizzerie, un bar, un alt bar, un al treilea bar, un magazin cu parfumuri (cel mai aglomerat). Urc si cobor pe scara rulanta, baie, verific monitoarele, dau cateva indicatii de cum se ajunge in statia de taxiuri (habar n-am, dar presupun), baie – verific daca au adus hartie igienica, privesc fascinata cum femeia de serviciu spala podeaua, a scapat o pata, iar pe scara rulanta, de data asta incerc sa vad daca pot cobori pe cea care urca, prea multa lume ma incomodeaza, renunt si ma indrept spre poarta de imbarcare fluierand a paguba in fata magazinului de suveniruri.
Dupa 3 ore de zbor ajung la Dublin, de unde iau autobuzul spre Belfast. Belfast!
(VA URMA SAU NU VA URMA...)
Ma uit la ceas: 40 de minute. Numai la gandul ca voi petrece alte 3 ore inchisa in conserva zburatoare la 11.000 de metri de pamant si ma reapuca ameteala. Dau sa ma tarasc spre un baton de ciocolata, insa observ cum in fata monitorului ce afiseaza plecarile se inghesuie lumea nervoasa. Imi fac loc prin multime si ma ridic pe varful unui pantof vecin sa vad ce se intampla: vom pleca cu o ora intarziere. Imediat se ridica intrebarea: de ce are intarziere? Vine din Turcia, ne lamureste un angajat al firmei.
Toata lumea face supozitii, dintr-o data am devenit toti constienti de ceilalti din jur: au gasit ceva in neregula la avion! Da? Ce? Mecanismul de transmisie. Aviounul are marsarier? Etc. O fi cineva suspect printre pasageri? De ce zici asta, mama? Uite acolo! Se uita toata lumea. Au aparut doi politisti cu caini dupa ei – miros in dreapta si-n stanga (si cainii, si politistii). Se opresc in dreptul grupului de rabini – ei, hai, ca asta as vrea s-o vad! Nimic nu se intampla, cainii au fost distrasi un pic, gata, au plecat.
Ma uit la ceas pentru a mia oara. Inca un pic. Ma calmez privind grupul de rabini – isi arata unul altuia telefoanele mobile si rad. Bancuri? Am terminat de imbarbatat, sunt gata de zbor. Agitatie mare la ghiseu, toti dau nervosi din maini (mai ales cei care nu stiu engleza): avionul mai are o ora intarziere. S-a terminat calmul, incepe panica. Si daca as lua trenul inapoi spre Iasi? Incep iar speculatiile: trebuie sa fie ceva cu avionul. Un domn mai in varsta da din mana a lehamite: tampenii, avionul n-are nimic, amanari din astea se intampla zilnic. Pe unii ii supara statul in aeroport, eu nu suport tensiunea dinaintea zborului. As vrea sa se termine mai repede (nu atat de repede incat sa nu apuc sa ajung la destinatie).
Ca sa ucid timpul mai fac un tur de aeroport. Imi dau seama ca mare branza n-ai ce vedea: un magazin cu suveniruri, unul cu ziare, carti, reviste, o pizzerie, un bar, un alt bar, un al treilea bar, un magazin cu parfumuri (cel mai aglomerat). Urc si cobor pe scara rulanta, baie, verific monitoarele, dau cateva indicatii de cum se ajunge in statia de taxiuri (habar n-am, dar presupun), baie – verific daca au adus hartie igienica, privesc fascinata cum femeia de serviciu spala podeaua, a scapat o pata, iar pe scara rulanta, de data asta incerc sa vad daca pot cobori pe cea care urca, prea multa lume ma incomodeaza, renunt si ma indrept spre poarta de imbarcare fluierand a paguba in fata magazinului de suveniruri.
Dupa 3 ore de zbor ajung la Dublin, de unde iau autobuzul spre Belfast. Belfast!
(VA URMA SAU NU VA URMA...)
miercuri, august 05, 2009
Jurnal de bord
Calatoria spre Irlanda a inceput cu cateva saptamani in urma la Aeroportul Semi-international Iasi. Mic, inghesuit, sufocant – semanand cu o carciuma de cartier. Vamesii sunt d’ai nostri, isi permit orice gluma, simti ca poti sa-i si injuri asa prieteneste si chiar o faci.
Am asteptat imbarcarea pe o terasa care dadea spre jalnicele piste (sau pista, ca nici nu stiu), marcate cu cateva dungi de vopsea galbena (probabil din cea mai ieftina), trasate in mare parte in graba. Mesele de pe terasa sunt din alea cu picior la mijloc, si ala ruginit, cu partea de sus din material ce imita marmura, langa ele scaune albe de plastic, murdare si crapate pe ici, pe colo. Glastre cu muscate ofilite, vrabiute care zburda pe terasa, toate te indeamna ca sa pleci de-acasa... Geamul de la baie da catre masa din colt, daca te ridici pe colac poti sa le faci cu mana alora de sorb o cafea.
E bine, respir romaneste si incerc sa fiu calma privind la Gigi de la scularie cum apare agale pe pista, facand semne cu mainile in care teoretic ar trebui sa se afle niste fanioane unui avion ce incearca sa aterizeze – este exact ca si cum ai ghida un tir sa iasa din garaj, aceleasi miscari de brate. N-are palete, vesta murdara de un portocaliu spalacit, in loc de casti poarta o bentita cu culorile Stelei.
Avionul in care ne urcam e un microbuz cu aripi, mai ceva ca-n filme. Scaunele sunt paradoxal de confortabile, insotitoarele de zbor (foste stewardese) sunt foarte tinere si dragute, zambesc inteligent, desi blonde. De zbor nu stiu prea multe sa zic, ma holbez prin hublou la aripa, incercand sa ma hipnotizez: sunt o pasare, zbor, nu mi-e frica, ia uite cum ma legan de frumos. Dupa cateva minute mi se face rau de atata leganat, ma aplec, bag capul intre genunchi si incep sa zic in gand Tatal nostru. Dupa ce termin, caut cu mana stanga vesta de salvare de sub scaun – vreau doar sa stiu ca e acolo. Dau peste o papornita cu duty free.
Mancare nu primesc, lasa, e mai bine asa, nici n-as putea manca. In schimb, mi se da un pachet de alune si o cutiuta de suc. Cafea nu vreau? Zic da din obisnuinta. Dau sa sorb din pahar, avionul se clatina zdravan, prezenta maxima de spirit si cafeaua NU se varsa pe mine, se varsa pe scaun cand incerc sa o pun pe tavita. Beau ce-a mai ramas si revin la pozitia initiala “vaimatem”.
Aterizam in Budapesta. Aeroport – mai mult spatiu, mai multa lume. Ce face un turist cand ajunge in loc strain? Cumpara un suvenir. Pun ochii pe un mic breloc de metal cu Budapesta – Hungary gravat pe el. E simbolic, e facut in China, costa 7 euro (mult, dar avand in vedere ca e singura data cand o sa imi cumpar breloc din Budapesta, face) – il iau. Vanzatoarea mi-l impacheteaza tacticos timp de 10 minute si apoi mi-l inmaneaza impreuna cu restul. Restul nu e complet. Ba da, e, brelocul costa 17 euro. 17 euro o piticanie de breloc? Fac un calcul – cu banii astia mi-as cumpara 10 brelocuri cu Dracula si vreo 10 magneti de frigider cu Castelul Bran. Vanzatoarea ma priveste zambind ironic. Inghit in sec si-i multumesc frumos c-o injuratura romaneasca la adresa speculei din aeroporturi.
(POATE CA VA URMA)
Am asteptat imbarcarea pe o terasa care dadea spre jalnicele piste (sau pista, ca nici nu stiu), marcate cu cateva dungi de vopsea galbena (probabil din cea mai ieftina), trasate in mare parte in graba. Mesele de pe terasa sunt din alea cu picior la mijloc, si ala ruginit, cu partea de sus din material ce imita marmura, langa ele scaune albe de plastic, murdare si crapate pe ici, pe colo. Glastre cu muscate ofilite, vrabiute care zburda pe terasa, toate te indeamna ca sa pleci de-acasa... Geamul de la baie da catre masa din colt, daca te ridici pe colac poti sa le faci cu mana alora de sorb o cafea.
E bine, respir romaneste si incerc sa fiu calma privind la Gigi de la scularie cum apare agale pe pista, facand semne cu mainile in care teoretic ar trebui sa se afle niste fanioane unui avion ce incearca sa aterizeze – este exact ca si cum ai ghida un tir sa iasa din garaj, aceleasi miscari de brate. N-are palete, vesta murdara de un portocaliu spalacit, in loc de casti poarta o bentita cu culorile Stelei.
Avionul in care ne urcam e un microbuz cu aripi, mai ceva ca-n filme. Scaunele sunt paradoxal de confortabile, insotitoarele de zbor (foste stewardese) sunt foarte tinere si dragute, zambesc inteligent, desi blonde. De zbor nu stiu prea multe sa zic, ma holbez prin hublou la aripa, incercand sa ma hipnotizez: sunt o pasare, zbor, nu mi-e frica, ia uite cum ma legan de frumos. Dupa cateva minute mi se face rau de atata leganat, ma aplec, bag capul intre genunchi si incep sa zic in gand Tatal nostru. Dupa ce termin, caut cu mana stanga vesta de salvare de sub scaun – vreau doar sa stiu ca e acolo. Dau peste o papornita cu duty free.
Mancare nu primesc, lasa, e mai bine asa, nici n-as putea manca. In schimb, mi se da un pachet de alune si o cutiuta de suc. Cafea nu vreau? Zic da din obisnuinta. Dau sa sorb din pahar, avionul se clatina zdravan, prezenta maxima de spirit si cafeaua NU se varsa pe mine, se varsa pe scaun cand incerc sa o pun pe tavita. Beau ce-a mai ramas si revin la pozitia initiala “vaimatem”.
Aterizam in Budapesta. Aeroport – mai mult spatiu, mai multa lume. Ce face un turist cand ajunge in loc strain? Cumpara un suvenir. Pun ochii pe un mic breloc de metal cu Budapesta – Hungary gravat pe el. E simbolic, e facut in China, costa 7 euro (mult, dar avand in vedere ca e singura data cand o sa imi cumpar breloc din Budapesta, face) – il iau. Vanzatoarea mi-l impacheteaza tacticos timp de 10 minute si apoi mi-l inmaneaza impreuna cu restul. Restul nu e complet. Ba da, e, brelocul costa 17 euro. 17 euro o piticanie de breloc? Fac un calcul – cu banii astia mi-as cumpara 10 brelocuri cu Dracula si vreo 10 magneti de frigider cu Castelul Bran. Vanzatoarea ma priveste zambind ironic. Inghit in sec si-i multumesc frumos c-o injuratura romaneasca la adresa speculei din aeroporturi.
(POATE CA VA URMA)
luni, august 03, 2009
duminică, august 02, 2009
UNDEVA, DEPARTE - HOLOGRAF
Undeva departe, e iubirea mea
Undeva acolo s-a pierdut si ea
Undeva in noapte o stea a mai cazut
Oare cine poate sa m-ajute
sa pot s-o iau acum de la-nceput
Astazi totu-mi pare atit de greu
Da, astazi imi dau seama ca ca nu pot sa mai fiu eu
Sunt atitea zile si-atitea nopti de cind pe lume ratacesc
FARA SA STIU UNDE MERG SI DE CE MAI TRAIESC
Undeva departe, e iubirea mea
Undeva acolo s-a pierdut si ea
Undeva in noapte o stea a mai cazut
Oare cine poate sa m-ajute
sa pot s-o iau acum de la-nceput
Maine, maine este o alta zi
Da, maine, maine poate te voi regasi
Si-n atitea zile si atitea nopti iubire am sa-ti dau
Acum stiu ca te chem, ACUM STIU CA TE VREAU
Undeva departe, e iubirea mea
Undeva acolo s-a pierdut si ea
Undeva in noapte o stea a mai cazut
Oare cine poate sa m-ajute
sa pot s-o iau acum de la-nceput.
Undeva acolo s-a pierdut si ea
Undeva in noapte o stea a mai cazut
Oare cine poate sa m-ajute
sa pot s-o iau acum de la-nceput
Astazi totu-mi pare atit de greu
Da, astazi imi dau seama ca ca nu pot sa mai fiu eu
Sunt atitea zile si-atitea nopti de cind pe lume ratacesc
FARA SA STIU UNDE MERG SI DE CE MAI TRAIESC
Undeva departe, e iubirea mea
Undeva acolo s-a pierdut si ea
Undeva in noapte o stea a mai cazut
Oare cine poate sa m-ajute
sa pot s-o iau acum de la-nceput
Maine, maine este o alta zi
Da, maine, maine poate te voi regasi
Si-n atitea zile si atitea nopti iubire am sa-ti dau
Acum stiu ca te chem, ACUM STIU CA TE VREAU
Undeva departe, e iubirea mea
Undeva acolo s-a pierdut si ea
Undeva in noapte o stea a mai cazut
Oare cine poate sa m-ajute
sa pot s-o iau acum de la-nceput.
Undeva ... departe... la Iasi...
Din ciclul "Romanii fac haz de necaz si misto de criza" - aseara in fata Palatului Culturii din IASI ne-am putut delecta cu muzica, mici, bere (numai de la firma-sponsor, se-ntelege). Inghesuiala, curcubeu de arome si nu numai, ce mai, frate, distractie locala in toata regula! Iaca-ta-s si io ca tot omu' fara treaba, zic daca bani sa merg la mare n-am, macar de-o berica in Centru.
Dau sa ma asez la una din mesele amplasate strategic, insa fara succes. Inghit in sec, iau o bere rece si caut un loc unde sa sad. Gasesc unul pe treptele Palatului, locatie buna, ma asez la timp pentru concertul Vank. Frumos tare, zic, si sorb din pahar. Pe fundal se aude : "Din o mie de flori parfumate eu te-am ales" - si ca sa fie in acord cu ce se canta, apare un gardian public, sa tot aiba un metru si un pic, o vesta reflectorizanta care ii ajunge pana la genunchi (ia uite ce simpatic e, zic, parca e un licurici), cu chipiul usor spre stanga (hait, nu-i a buna).
- Dumneavoastra credeti ca e frumos??!
Ma gandesc ca ma intreaba de concert, asa ca zic da.
- Da? Pai, nu. Va rog sa va ridicati de aici si sa mergeti in fata scenei.
- ???
- Adica este interzis sa se consume alcool in fata Palatului Culturii, care este un locas de cultura, nu?
Raspunsul e cuprins in intrebare.
- Da' si scena, si gratarele sunt tot in fata Palatului, tehnic...
- Da, dar dvs stati EXACT in fata Palatului. Cum puteti sa beti alcool langa un simbol al culturii iesene?
N-am replica. Adica am, dar nu pot s-o zic.
- Si sa va mai intreb ceva. (Pe fundal se aude: "Noi o scoatem la capat cand se stinge lumina, n-o sa stim niciodata a cui a fost vina".) Cu paharul ce faceti cand terminati?
Cat pe ce sa il intreb daca il vrea el.
- Il lasati aici?
Ma uit in jur sa reperez un cos de gunoi. Nici macar unul de dat ca exemplu. Te gandesti ca la un asemenea eveniment organizatorii s-au gandit si la asta, dar iata ca numai mintile luminate de vesta ale gardienilor...
- Va zic io: il lasati aici! Pai credeti ca e frumos sa stranga altii dupa dvs?
Daca lucreaza la Salubris...
- Va zic io: nu-i frumos!
Ma ridic si plec strecurand printre dinti: numai in Romania. De nervi, ma mut cu berea in fata Bisericii Sf Nicolae. Si imi aprind si o tigara, na! Acu' e frumos? Insa in fata bisericii gardienii nu mai zic nimic, nu e treaba lor, aici fiecare e pe riscul lui.
Tineri, zarva, rasete, iar bere. Urmeaza pe scena Holograf. Ca de obicei, fac un show de zile mari, brava! Melodiile sunt celebre, toata lumea le stie, le canta, aplauda, Bit(t)man ui lav iu! Cateva referiri la frumusetea femeilor din Iasi (uuuuu, aidi uai, ci ni placi!).
La final, semieuforici si fredonand "Undeva departe" (e cu subinteles), ne adunam in spatele scenei sa ne pozam cu holografii. Nu reusim sa dam de ei asa ca facem poze cu "staful tehnic", dragut foc si extrem de prietenos. Din exces de zel, gardienii nu ii mai permit acestuia accesul la scena pe motiv ca n-are legitimatie cu poza...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
