STRADA ROBESCU

Sa nu cresc… sa fiu mereu un copil. De parca maturizarea reprezenta declinul unei persoane. Cu cat cresteam, cu atat vedeam in ochii ei urme de disperare, erau eforturi din ce in ce mai mari de a ma tine aproape: mai multi bani, mai multe mofturi, mai multe dulciuri, jucarii din ce in ce mai scumpe. Nu conta cat de greu se procurau, cati bani costau. Era in stare sa imi satisfaca orice moft, eu doar trebuia sa stau cu ea si sa ii spun cat de mult o iubesc. Ma cumparase pe bani grei? Devenisem un animalut de companie? Eram mai rea si mai alintata pe z ice trecea? Mi se parea ca cei din jurul mei nu sunt demni de mine? Vizitele de pe Strada Robescu au inceput sa se rareasca. O suna pe mama si o ruga sa ma aduca si cand ajungeam acolo si eram lasata pana a doua zi ma revoltam. Jos burghezii, erau batrani si decrepiti si miroseau a lichior si naftalina, voiam sa zburd alaturi de tinerii cu cravata rosie, sa ma joc cu copii de muncitori cu maini murdare si limbaj vulgar. Nu mai doream guma si ciocolata straine, ci bomboane mentolate in care iti spargeai dintii si Cico cu un usor iz de portocala. Si cand cele doua lumi au inceput sa se sfarame una in cealalta, m-am prabusit in lecturi care durau ore intregi fara pauza.
Ea imi promisese ca va avea grija de mine toata viata, ca nu ma va lasa nicioadata singura, ca imi va alege profesia pe care aveam sa o urmez si sotul cu care aveam sa ma marit. De copiii pe care urma sa ii am tot ea trebuia sa aiba grija. Era un inger protector autodelgat, cu care nu se putea negocia.
Imi amintesc de serile in care organizam spectacole. Aranjam in camera o mica scena din mai multe scaune asezate unul langa altul. Copiii din curte si cele doua surori (admiratoare infocate ce mi-au prevazut un viitor stralucita ca actrita) erau nelipsiti. Stiu ca le dadeam si bilete (gratuite, se intelege ca doar asa ne invatau la scoala – cultura nu costa doi bani), pentru ca asta dadea autenticitate spectacolului. Stiu ce ei ii placea sa ma admire si sa ma stie admirata, orice spectacol era un bun prilej de a se lauda cu distinsa educatie pe care mi-o dadeau. El era ceva mai retinut, rar zambea si indiferent de ce facea, exista o anume demnitate in cel mai marunt gest. Il urmaream cand facea curatenie sau gatea ceva (supa, de obicei). Era teribil de serios. Daca era indispus, preferam sa il evit. Era stangaci cu copiii si de multe ori nu stia cum sa se poarte cu ei. Insa mereu a lasat-o pe ea sa ma rasfete, nu s-a amestecat in procesul educational si daca o facea nu existau sanse de izbanda. Bietul ofiter era neajutorat in fata mofturilor copilaresti. Niciodata nu mi s-a interzis nimic in acea casa, nu eram certata si nici pedepsita. In casa aceea nu existau reguli, spre deosebire de a mea in care erau prea multe. Ce suparare era cand ii povesteam cum mai primeam acasa de la mama cate o palmuta! Si ce soc sa aflu ca bataia nu e de fapt rupta din nici un rai…
Ce mi se parea ciudat era faptul ca nu existau fotografii cu ei din copilarie sau tinerete. Nu exista trecut si prezentul era deja legenda. Nu le stia nimeni ziua de nastere, actele erau destul de recente pe motiv ca cele vechi fusesera pierdute nu se stie exact cum si pe unde. Mult timp am crezut ca s-au nascut direct la 60 de ani.
Imi placea dimineata sa o privesc cum se aranjeaza in oglinda. Dura cel putin o ora si nu ma plictiseam niciodata. Era ciudat pentru mine ca o femeie de varsta ei putea fi atat de cocheta, pentru ca bunicile mele nu erau asa deloc. Parul ei trebuia fixat si aranjat fir cu fir. Rujul si oja in culori aprinse nu lipseau niciodata. Crema si masca facea si ele parte din ritual. Nici iarna nu purta caciula, cat despre batic nici vorba. Hainele sa fie colorate si cat mai moderne, cu buzunare multe si catarame. Accesoriile n-aveau voie sa lipseasca. Purta pantaofi cu toc, iti dai seama? Si erau de lac sau piele. Fara sireturi. Iar eu… eu trebuia sa port rochite si sa imi las parul sa creasca. Cu baietii nu aveam voie sa ma joc. Miroseau urat si n-aveau educatie!
Avea o sora si un frate, amandoi stabiliti in America. De ce ea ramasese aici nu stiam. Isi scriau in permanenta (banalitati, probabil) si primea din cand in cand si bani. Dolari. Tin minte primul meu dolar – cadou de Craciun. Transformat la shop in bomboane pe care le savuram minute in sir, iar invelisul il pastram in carti de Jules Verne. Unii ziceau ca ar fi fost de origine evreiasca. Eu stiu ca vorbea perfect nemteste si a incercat (in zadar) sa ma invete si pe mine. Nici pana azi nu suport aceasta limba ce-mi aminteste de orele in care stateam la masa de scris si repetam cuvinte aiurea. Drept razbunare, la scoala am ales sa invat rusa.
Desi nu era un om credincios (el nici macar de departe nu stiu sa fi afisat vreodata vreun soi de credinta), mergeam la biserica Sf. Mina destul de des. Intr-o zi mi-a marturisit: “Odata l-am vazut pe Dumnezeu. Nu se arata multor oameni, insa mie mi s-a aratat.” Cu confesiunea asta in suflet am trait ani la rand, intrebandu-ma daca Dumnezeu atunci cand se arata tine cont de religie sau de firea omului. Pentru ca in biserica nu intram niciodata, insa in curtea plina de flori si pomi ai bisericii stateam toata dimineata. Bunicile mele ma duceau la slujba, printre lumanari, tamaie si ciupituri de obraz: “Asta-i aia mica?”.
Imi aduc aminte de “odaia secreta”, o camera mica cu un singur geam cu gratii asezat undeva pe peretele din fata usii, in partea de sus. Nu stiu ce se vedea de la geamul acela, n-am reusit sa ajung sa vad. Parca era o celula sau chilie – complet cenusie. Acolo erau depozitate lazi intregi cu carti, si inca si mai multe carti depozitate de jos. In casa nu exista nici o carte, numai cateva reviste – Magazin Istoric. Nu intram acolo decat foarte rar si prima data a fost atunci cand am terminat clasa 1-a cu premiul intai. Toate cele trei coronite pe care le-am luat pana a murit, le-a pastrat acolo, batute in cuie. Pe a patra n-am mai apucat sa i-o aduc. Se asternuse praful pe ele si uscaciunea lor era deprimanta. Insa erau acolo, martori tacuti si vestezi.
Tin minte ziua in care a plecat familia A pentru ca s-a starnit mare zarva. Au reusit sa plece in excursie peste granita si nu s-au mai intors. Toti erau ingrijorati si agitatia a tinut cateva zile bune. Se puneau intrebari in soapta si toti asteptau parca sa vina cineva sa ii anunte ceva. In locul lor nu s-a mai mutat nimeni cat timp am stat eu acolo. Apartamentul lor a stat gol, cu usa deschisa larg ca o gura cascata a mirare.
Ceaiurile lungi si plicticoase din dupa-amiezele de vara servite in apartamentul celor doua surori au ramas si ele in istoria casei. Camerele lor erau intunecoase, draperii mari din catifea verde cu ciucurasi acopereau mai tot timpul geamurile inalte care dadeau in strada. Inauntru era o atmosfera apasatoare, si cand intram de afara, din soare si galagie in intuneric, racoare si tacere parca treceam pe lumea cealalta. Toate obiectele din casa erau vechi si uzate si pana si prajiturile pareau ca au vreo cativa ani vechime. Imi placea sa ma asez pe jos, pe covorul moale si ros din loc in loc de molii, acolo, in semiintuneric, si sa desenez. Nimeni nu ma deranja cu nici un fel de intrebare, nici cum invat la scoala, nici daca mananc cu gura inchisa si nici macar daca iubesc mai mult pe mama sau pe tata. Desi n-am avut talent la desen, regret enorm ca nu le-am pastrat ca dovada a acelor dupa-amieze ciudate.
In serile de joi sora cea mica urca la noi si se aseza cuminte pe fotoliul de langa pat. Se inchideau usile si se dadea drumul la radio. Cei doi stateau pe canapea, aproape lipiti de difuzor. La orice miscare, cineva se ridica tiptil si mergea sa asculte langa usa. Mi s-a parut un joc interesant si din acel motiv am tinut sa particip si eu la panda. Asa ca stateam cu urechile ciulite si la cel mai mic zgomot ma duceam pe varfuri pana la usa de la intrare ca sa ma intorc cu un zambet calm si sa dau din cap a negatie (adica nu e nimeni), asa, batraneste. Ani mai tarziu aveam sa aflu ca in fiecare joi seara eu ascultam “Europa Libera”.
Uneori am impresia ca intre prima jumatate a vietii mele de pana acum si cea de-a doua exista un gol, de parca m-as fi rupt in doua parti total diferite. Cum se pot schimba oamenii de la un an la altul, cand de fapt in esenta nimeni nu se schimba niciodata. Inainte sa implinesc 10 ani, el s-a asezat intr-o dimineata inapoi in pat, dupa ce a facut ceaiul, si a inchis ochii. Asa a devenit o amintire pentru mine. La foarte scurt timp dupa asta, ea s-a imbolnavit grav. A fost internata in spital si ii cerea mamei sa ma aduca in vizita. Mama a refuzat categoric, nu aveam ce cauta eu – un copil plapand - printre toti acei oameni bolnavi. La insistentele ei insa a cedat: credea cu tarie ca doar aparitia mea acolo o poate salva. Am fost dusa acolo doar o singura data – zice mama –, insa nu imi amintesc absolut nimic. Mama zice ca mi-a repetat ca nu va muri, ca nu poate sa moara inainte de a ma vedea pe mine pe picioarele mele. Disperarea artistului care simte ca pleaca si isi lasa opera neterminata, poate. A doua zi a fost externata si pentru ca nu avea alte rude, mama a dus-o cu taxiul acasa. A murit pe drum, in taxi, cu capul pe umarul mamei, vorbind despre mine.
A murit cu cateva saptamani inainte de caderea regimului pe care l-a dispretuit din suflet si imi pare rau ca n-a mai apucat sa se bucure macar de o zi de libertate, aici pe pamant. A suferit mult si n-am cunoscut pe nimeni cu o pofta atat de mare de viata, chiar impotriva a toti si a toate. Nici de la cele doua inmormantari la care am participat in calitate de “unica fiica” nu imi amintesc absolut nimic.
La inmormantarea ei a aparut un nepot de pe verisoara sau ceva de genul asta care a cerut sa i se dea tot ce i-a apartinut. Desi ea nu lasase testament insa spusese la toata lumea ca tot ce are va fi al meu, mama n-a cerut nimic. Mi-am luat cartile si cateva poze si am parasit casa in tacere, fara sa mai privesc inapoi. Fara sa imi iau ramas-bun de la nimeni. Simteam ca acolo nu mai era nimic, nu mai ramasese nimic, doar o simpla cladire fara pic de caldura.
Peste alti cativa ani am parasit si Bucurestiul. Ne-am retras in provincie. Si nimeni nu a mai pomenit nimic de cei doi sau de ceilalti ramasi in casa. Dupa ce am terminat liceul m-am intors la Bucuresti pentru cateva zile. Planuiam sa urmez acolo o facultate. Si am ajuns undeva prin centru... nu stiu cum, picioarele au inceput sa mearga fara mine. Daca mi-ai fi zis cum se poate ajunge pe Strada Robescu, jur ca n-as fi stiut sa iti spun. Insa am ajuns si stiu ca as fi ajuns acolo si cu ochii inchisi. M-am oprit in fata portii, uitandu-ma la geamurile de unde, candva, hraneam porumbeii. Casa era aproape la fel. Insa cand am batut la poarte si am intrat in curte, tot ce stiam disparuse. Oamenii de acolo se uitau la mine mirati, nu ma stia nimeni. Toti cei cunoscuti erau plecati, intr-un fel sau altul. Imi venea sa urlu si sa ii iau la palme: “Cum, nu stiti cine sunt? Asta e casa MEA. Acolo sus ar trebui sa fiu EU”. Am privit la cele trei ferestre de la etajul doi. Aceleasi. Numai ca la grilajul ferestrei de bucatarie nu mai veneau porumbeii.
(NU VA URMA)

STRADA ROBESCU

De multe ori ma surprindeam alergand cu gandul aiurea, tot incercand sa scot la lumina intamplari din trecut. Unele amintiri se intorc nechemate, dau buzna atunci cand te astepti mai putin, de parca te-ar fi pandit. De cele mai multe ori te deprima, cu neputinta de a schimba ceva din ce a fost sau de a readuce oameni si sentimente. Alteori insa ele starnesc bucurii triste. Pentru cei mai multi Bucuresti e un oras ca oricare altul din Romania. Ba nu, mai mare si mai aglomerat decat oricare altul. Sunt si unii care il considera un loc aparte, plin de viata, mirosind a cultura si tus tipografic. Cica e si cosmopolit, adica se aduna tot felul de oameni care se asaza unii langa altii sa se vada diferentele mai bine… Loc al pierzaniei, hm. Pentru mine era diferit. Nu doar loc natal, ci si scena primei piese de teatru in care am jucat.
M-am intrebat ce s-ar fi schimbat daca as fi ramas acolo, cum ar fi fost viata mea acum. Ce oportunitati am ratat, ce povesti de dragoste n-am trait. Ei bine, Bucurestiul era acasa.
Strada Robescu alcatuieste in sine un intreg univers. Situata aproape de inima orasului, si totusi intr-un loc linistit, aproape rupt de nebunia care-l inconjoara. Pe undeva pe langa Podul Mogosoaiei, la doar cateva strazi de Calea Mosilor, locuri cu profunda rezonanta istorica, ea insasi e o lume pierduta, uitata si regasita in bucati de amintire, prafuite si uneori tulburi. Intamplarile care imi vin in minte n-au aparut niciodata in ordine cronologica, fie si pentru ca le-am pierdut de mult aceasta ordine. Ele vin si pleaca fiecare depinzand de situatie sau stare, unele ar putea fi descrise in cele mai mici amanunte, altele sunt alb-negru si abia prind contur.
Imi amintesc mereu strada, obisnuita ca marime, nici foarte lata, nici foarte lunga, desi in copilarie ma uitam dintr-un capat al ei si imi imaginam ca as ajunge om matur la capatul celalalt daca ar fi sa o strabat in fuga. Pavata cu piatra, ce mai straluceau cand ploua! Am mers o data desculta, aveam pantofi de lac cu talpa din pluta si ma temeam sa nu alunec – strasnic sentiment cand talpa lua forma pietrelor. Teii si castanii aduceau un iz de poveste – te si mirai cum de nu se transformau in blocuri. Casele vechi sunt majoritatea vile pazite de porti atasate de garduri foarte inalte, vopsite in verde sau caramiziu, avand niste curti interioare mici si pline de verdeata. Nu cunosc povestea tuturor caselor de acolo, insa cea in care am crescut eu apartinu-se unui negustor evreu fugit in Israel dupa venirea comunistilor. Si cum nimic nu se lasa pe vremea aceea in paragina, cateva familii de muncitori s-au mutat acolo, exiland cele trei familii de “boiernasi” ramase in aripa de est, ca de la est… vorba aia. Parintii mei, moldoveni din Iasi, tineri familisti, au ajuns in capitala cu bocceaua in spinare si o multime de planuri si vise. Asa cum cerea moda, s-au angazat la o fabrica de textile si au primit locuinta de la stat. Aveau deja un copil care se pregatea sa mearga la scoala si mama ramasese insarcinata. Pentru o scurta perioada, pana se termina de construit al 564-lea bloc din acel an unde aveau sa traiasca pentru inca treisprezece ani la etajul al saselea, au stat intr-o camera dintr-o casa de pe Strada Robescu.
Ceilalti rezidenti ai vilei erau alcatuiti din familia M, familie tot de muncitori, tot doi copii, o fata si un baiat, familia A, un cuplu de intelectuali, destul de ciudati, se spunea, si deloc prietenosi, evitau contactul cu toti ceilalti din casa, madam G, o grecoaica de origine, descendenta unei familii de artistocrati (nimeni nu stie cati ani avea si cum ajunsese in casa respectiva), alte doua doamne venerabile (aflasera ca erau surori cu vreo 30 de in urma, adica in momentul in care se mutasera in casa de pe Strada Robescu – viata lor au fi o alta poveste insa). Sora mai mare era o fire visatoare, foarte calma si retinuta in orice gest sau vorba. Cea mica insa era plina de viata, barbatoasa, vorbareata, indrazneata si prin urmare facuse inchisoare vreo cativa ani pe motive politice. Am lasat la urma prezentarea familiei care a insemnat enorm pentru mine si copilaria mea: familia N-G. Ei ii lasase evreul casa inainte de a parasi Romania, poate si pentru ca se simtea vinovat ca nu o putea lua cu el. Ea se indragostise insa de un ofiter roman, chipes si bun. Si uite asa au ajuns sa traiasca impreuna. Ciudat pentru acele vremuri dar da, traiau impreuna fara a fi casatoriti. Au legalizat relatia (pentru ca asa a trebuit) cand trecusera deja de 70 de ani, cu cativa ani inainte de a parasi strada, casa si lumea deopotriva. Am fost domnisoara de onoare si tin minte cum toti cei de la starea civila au fost macar amuzati de cuplul de “tineri insuratei”. Ei bine, nimic nu era “asa cum trebuia” in casa aceea… Si acest fapt ii dadea un farmec aparte. Cred ca pentru prima data acolo am invatat ce inseamna sa fii modern, am invatat cum sa nu te lasi pacalit de aparente, cum sa accepti langa tine oameni indiferent de religie sau nationalitate, cum sa iei ceaiul si sa mananci fursecuri cu condamnati politici, cat de tristi si saraci sunt fostii boieri, ce carti citesc tinerii muncitori.
Cu toate personajele din casa am facut cunostinta in iarna in care m-am nascut, si chiar si dupa ce parintii au primit apartament la bloc, am ramas in casa pana la moartea celor doi care, atunci cand mama si tata lucrau la fabrica in trei schimburi, aveau grija de mine. Tocmai ei, care nu isi dorisera copii, si-au descoperit instinctele parintesi la o varsta la care nu mai era nimic de facut…
Desi petreceam mult timp impreuna, nu stiam mai nimic despre ei. Cand am inceput sa merg la gradinita, si apoi la scoala, o faceam din obligatie, nu din placere si cine zice ca nu poti scoate rezultate bune doar din obligatie se insala. Deci in timpul saptamanii eram copilul model, un soim al patriei si mai tarziu un pioner desavarsit, cu rezultate optime la invatatura, recitand poezii despre conducator cu un patos rar intalnit in bloc, sef de toate alea unde se cerea devotement. La sfarsit de saptamana insa eram adusa de urgenta pe Strada Robescu, unde stateam de paza la usa cand se asculta Europa Libera si injuram regimul la o ceasca de ceai englezesc. Duminica mergeam la shop si cumparam cu dolari guma straina si ciocolata Tomblerone pe care o mancam cu satisfactia unui adevarat capitalist. Aveam nici opt ani si duceam o viata dubla.
Casa de pe Strada Robescu ma fascina pentru ca era un univers in sine. Erau insa momente in care ma apasa. Erau prea multe intrebari fara raspuns, prea multe amintiri spuse soptit, prea multe evenimente pe care nu le intelegeam. Eu – nascuta si crescuta pe vremea comunistilor, un mic si ambitios sef caruia ii placea sa apara la gazeta de perete la rubrica “Asa DA” - eu nu am fost un copil al regimului, eu aveam dolari si admiram nespus condamnatii politici. Si nici macar nu aveam constiinta spiritului de mic burghez ce zacea in mine. Cei doi ma rasfatau enorm cu multe jucarii, dulciuri si mai ales carti. De la el am invatat placerea de a citi, el era cel care avea grija ca mereu sa am o carte noua pe care sa o iau acasa cu mine. De nenumarate ori mi s-a zis ca ar fi bine sa nu cresc, sa raman copil. Inevitabilul s-a produs: si in timp ce cresteam, am inceput sa observ tot felul de lucruri marunte care imi framantau mintea si imaginatia: ea nu gatea nicioadata, gateau altii pentru ea, se ferea de bucatarie scuzandu-se ca nu stie. Facea insa niste ceaiuri grozave. Imi povestea cum a fost crescuta cu servitori si guvernanta, desi mama imi spusese ca a fost profesoara in nu mai stiu ce sat uitat de lume. Nu intelegeam nici de nu fusese casatorita, asa cum erau parintii si bunicii mei si toate matusile si toti unchii. Avea multe bijuterii si rochii frumoase, si le tin minte pana si culorile si modelele pentru ca in partea estica a vietii mele eram baiatoasa, trebuia sa port parul scurt si purtam mai mereu pantaloni indiferent de sezon, iar cand paseam in aripa de vest ma transformam intr-o mica printesa: rochii, bijuterii, palarii cu boruri largi, ba ma mir ca nu era si un ponei in curte. Poate ca manusile erau un pic tocite, poate ca hainele miroseau puternic a naftalina si palariile aveau borurile usor lasate. Pentru mine erau pretentioase si ma simteam ca o vedeta de cinema cand le purtam.
(VA URMA)