Jurnal de bord

Calatoria spre Irlanda a inceput cu cateva saptamani in urma la Aeroportul Semi-international Iasi. Mic, inghesuit, sufocant – semanand cu o carciuma de cartier. Vamesii sunt d’ai nostri, isi permit orice gluma, simti ca poti sa-i si injuri asa prieteneste si chiar o faci.
Am asteptat imbarcarea pe o terasa care dadea spre jalnicele piste (sau pista, ca nici nu stiu), marcate cu cateva dungi de vopsea galbena (probabil din cea mai ieftina), trasate in mare parte in graba. Mesele de pe terasa sunt din alea cu picior la mijloc, si ala ruginit, cu partea de sus din material ce imita marmura, langa ele scaune albe de plastic, murdare si crapate pe ici, pe colo. Glastre cu muscate ofilite, vrabiute care zburda pe terasa, toate te indeamna ca sa pleci de-acasa... Geamul de la baie da catre masa din colt, daca te ridici pe colac poti sa le faci cu mana alora de sorb o cafea.
E bine, respir romaneste si incerc sa fiu calma privind la Gigi de la scularie cum apare agale pe pista, facand semne cu mainile in care teoretic ar trebui sa se afle niste fanioane unui avion ce incearca sa aterizeze – este exact ca si cum ai ghida un tir sa iasa din garaj, aceleasi miscari de brate. N-are palete, vesta murdara de un portocaliu spalacit, in loc de casti poarta o bentita cu culorile Stelei.
Avionul in care ne urcam e un microbuz cu aripi, mai ceva ca-n filme. Scaunele sunt paradoxal de confortabile, insotitoarele de zbor (foste stewardese) sunt foarte tinere si dragute, zambesc inteligent, desi blonde. De zbor nu stiu prea multe sa zic, ma holbez prin hublou la aripa, incercand sa ma hipnotizez: sunt o pasare, zbor, nu mi-e frica, ia uite cum ma legan de frumos. Dupa cateva minute mi se face rau de atata leganat, ma aplec, bag capul intre genunchi si incep sa zic in gand Tatal nostru. Dupa ce termin, caut cu mana stanga vesta de salvare de sub scaun – vreau doar sa stiu ca e acolo. Dau peste o papornita cu duty free.
Mancare nu primesc, lasa, e mai bine asa, nici n-as putea manca. In schimb, mi se da un pachet de alune si o cutiuta de suc. Cafea nu vreau? Zic da din obisnuinta. Dau sa sorb din pahar, avionul se clatina zdravan, prezenta maxima de spirit si cafeaua NU se varsa pe mine, se varsa pe scaun cand incerc sa o pun pe tavita. Beau ce-a mai ramas si revin la pozitia initiala “vaimatem”.
Aterizam in Budapesta. Aeroport – mai mult spatiu, mai multa lume. Ce face un turist cand ajunge in loc strain? Cumpara un suvenir. Pun ochii pe un mic breloc de metal cu Budapesta – Hungary gravat pe el. E simbolic, e facut in China, costa 7 euro (mult, dar avand in vedere ca e singura data cand o sa imi cumpar breloc din Budapesta, face) – il iau. Vanzatoarea mi-l impacheteaza tacticos timp de 10 minute si apoi mi-l inmaneaza impreuna cu restul. Restul nu e complet. Ba da, e, brelocul costa 17 euro. 17 euro o piticanie de breloc? Fac un calcul – cu banii astia mi-as cumpara 10 brelocuri cu Dracula si vreo 10 magneti de frigider cu Castelul Bran. Vanzatoarea ma priveste zambind ironic. Inghit in sec si-i multumesc frumos c-o injuratura romaneasca la adresa speculei din aeroporturi.

(POATE CA VA URMA)