STRADA ROBESCU

De multe ori ma surprindeam alergand cu gandul aiurea, tot incercand sa scot la lumina intamplari din trecut. Unele amintiri se intorc nechemate, dau buzna atunci cand te astepti mai putin, de parca te-ar fi pandit. De cele mai multe ori te deprima, cu neputinta de a schimba ceva din ce a fost sau de a readuce oameni si sentimente. Alteori insa ele starnesc bucurii triste. Pentru cei mai multi Bucuresti e un oras ca oricare altul din Romania. Ba nu, mai mare si mai aglomerat decat oricare altul. Sunt si unii care il considera un loc aparte, plin de viata, mirosind a cultura si tus tipografic. Cica e si cosmopolit, adica se aduna tot felul de oameni care se asaza unii langa altii sa se vada diferentele mai bine… Loc al pierzaniei, hm. Pentru mine era diferit. Nu doar loc natal, ci si scena primei piese de teatru in care am jucat.
M-am intrebat ce s-ar fi schimbat daca as fi ramas acolo, cum ar fi fost viata mea acum. Ce oportunitati am ratat, ce povesti de dragoste n-am trait. Ei bine, Bucurestiul era acasa.
Strada Robescu alcatuieste in sine un intreg univers. Situata aproape de inima orasului, si totusi intr-un loc linistit, aproape rupt de nebunia care-l inconjoara. Pe undeva pe langa Podul Mogosoaiei, la doar cateva strazi de Calea Mosilor, locuri cu profunda rezonanta istorica, ea insasi e o lume pierduta, uitata si regasita in bucati de amintire, prafuite si uneori tulburi. Intamplarile care imi vin in minte n-au aparut niciodata in ordine cronologica, fie si pentru ca le-am pierdut de mult aceasta ordine. Ele vin si pleaca fiecare depinzand de situatie sau stare, unele ar putea fi descrise in cele mai mici amanunte, altele sunt alb-negru si abia prind contur.
Imi amintesc mereu strada, obisnuita ca marime, nici foarte lata, nici foarte lunga, desi in copilarie ma uitam dintr-un capat al ei si imi imaginam ca as ajunge om matur la capatul celalalt daca ar fi sa o strabat in fuga. Pavata cu piatra, ce mai straluceau cand ploua! Am mers o data desculta, aveam pantofi de lac cu talpa din pluta si ma temeam sa nu alunec – strasnic sentiment cand talpa lua forma pietrelor. Teii si castanii aduceau un iz de poveste – te si mirai cum de nu se transformau in blocuri. Casele vechi sunt majoritatea vile pazite de porti atasate de garduri foarte inalte, vopsite in verde sau caramiziu, avand niste curti interioare mici si pline de verdeata. Nu cunosc povestea tuturor caselor de acolo, insa cea in care am crescut eu apartinu-se unui negustor evreu fugit in Israel dupa venirea comunistilor. Si cum nimic nu se lasa pe vremea aceea in paragina, cateva familii de muncitori s-au mutat acolo, exiland cele trei familii de “boiernasi” ramase in aripa de est, ca de la est… vorba aia. Parintii mei, moldoveni din Iasi, tineri familisti, au ajuns in capitala cu bocceaua in spinare si o multime de planuri si vise. Asa cum cerea moda, s-au angazat la o fabrica de textile si au primit locuinta de la stat. Aveau deja un copil care se pregatea sa mearga la scoala si mama ramasese insarcinata. Pentru o scurta perioada, pana se termina de construit al 564-lea bloc din acel an unde aveau sa traiasca pentru inca treisprezece ani la etajul al saselea, au stat intr-o camera dintr-o casa de pe Strada Robescu.
Ceilalti rezidenti ai vilei erau alcatuiti din familia M, familie tot de muncitori, tot doi copii, o fata si un baiat, familia A, un cuplu de intelectuali, destul de ciudati, se spunea, si deloc prietenosi, evitau contactul cu toti ceilalti din casa, madam G, o grecoaica de origine, descendenta unei familii de artistocrati (nimeni nu stie cati ani avea si cum ajunsese in casa respectiva), alte doua doamne venerabile (aflasera ca erau surori cu vreo 30 de in urma, adica in momentul in care se mutasera in casa de pe Strada Robescu – viata lor au fi o alta poveste insa). Sora mai mare era o fire visatoare, foarte calma si retinuta in orice gest sau vorba. Cea mica insa era plina de viata, barbatoasa, vorbareata, indrazneata si prin urmare facuse inchisoare vreo cativa ani pe motive politice. Am lasat la urma prezentarea familiei care a insemnat enorm pentru mine si copilaria mea: familia N-G. Ei ii lasase evreul casa inainte de a parasi Romania, poate si pentru ca se simtea vinovat ca nu o putea lua cu el. Ea se indragostise insa de un ofiter roman, chipes si bun. Si uite asa au ajuns sa traiasca impreuna. Ciudat pentru acele vremuri dar da, traiau impreuna fara a fi casatoriti. Au legalizat relatia (pentru ca asa a trebuit) cand trecusera deja de 70 de ani, cu cativa ani inainte de a parasi strada, casa si lumea deopotriva. Am fost domnisoara de onoare si tin minte cum toti cei de la starea civila au fost macar amuzati de cuplul de “tineri insuratei”. Ei bine, nimic nu era “asa cum trebuia” in casa aceea… Si acest fapt ii dadea un farmec aparte. Cred ca pentru prima data acolo am invatat ce inseamna sa fii modern, am invatat cum sa nu te lasi pacalit de aparente, cum sa accepti langa tine oameni indiferent de religie sau nationalitate, cum sa iei ceaiul si sa mananci fursecuri cu condamnati politici, cat de tristi si saraci sunt fostii boieri, ce carti citesc tinerii muncitori.
Cu toate personajele din casa am facut cunostinta in iarna in care m-am nascut, si chiar si dupa ce parintii au primit apartament la bloc, am ramas in casa pana la moartea celor doi care, atunci cand mama si tata lucrau la fabrica in trei schimburi, aveau grija de mine. Tocmai ei, care nu isi dorisera copii, si-au descoperit instinctele parintesi la o varsta la care nu mai era nimic de facut…
Desi petreceam mult timp impreuna, nu stiam mai nimic despre ei. Cand am inceput sa merg la gradinita, si apoi la scoala, o faceam din obligatie, nu din placere si cine zice ca nu poti scoate rezultate bune doar din obligatie se insala. Deci in timpul saptamanii eram copilul model, un soim al patriei si mai tarziu un pioner desavarsit, cu rezultate optime la invatatura, recitand poezii despre conducator cu un patos rar intalnit in bloc, sef de toate alea unde se cerea devotement. La sfarsit de saptamana insa eram adusa de urgenta pe Strada Robescu, unde stateam de paza la usa cand se asculta Europa Libera si injuram regimul la o ceasca de ceai englezesc. Duminica mergeam la shop si cumparam cu dolari guma straina si ciocolata Tomblerone pe care o mancam cu satisfactia unui adevarat capitalist. Aveam nici opt ani si duceam o viata dubla.
Casa de pe Strada Robescu ma fascina pentru ca era un univers in sine. Erau insa momente in care ma apasa. Erau prea multe intrebari fara raspuns, prea multe amintiri spuse soptit, prea multe evenimente pe care nu le intelegeam. Eu – nascuta si crescuta pe vremea comunistilor, un mic si ambitios sef caruia ii placea sa apara la gazeta de perete la rubrica “Asa DA” - eu nu am fost un copil al regimului, eu aveam dolari si admiram nespus condamnatii politici. Si nici macar nu aveam constiinta spiritului de mic burghez ce zacea in mine. Cei doi ma rasfatau enorm cu multe jucarii, dulciuri si mai ales carti. De la el am invatat placerea de a citi, el era cel care avea grija ca mereu sa am o carte noua pe care sa o iau acasa cu mine. De nenumarate ori mi s-a zis ca ar fi bine sa nu cresc, sa raman copil. Inevitabilul s-a produs: si in timp ce cresteam, am inceput sa observ tot felul de lucruri marunte care imi framantau mintea si imaginatia: ea nu gatea nicioadata, gateau altii pentru ea, se ferea de bucatarie scuzandu-se ca nu stie. Facea insa niste ceaiuri grozave. Imi povestea cum a fost crescuta cu servitori si guvernanta, desi mama imi spusese ca a fost profesoara in nu mai stiu ce sat uitat de lume. Nu intelegeam nici de nu fusese casatorita, asa cum erau parintii si bunicii mei si toate matusile si toti unchii. Avea multe bijuterii si rochii frumoase, si le tin minte pana si culorile si modelele pentru ca in partea estica a vietii mele eram baiatoasa, trebuia sa port parul scurt si purtam mai mereu pantaloni indiferent de sezon, iar cand paseam in aripa de vest ma transformam intr-o mica printesa: rochii, bijuterii, palarii cu boruri largi, ba ma mir ca nu era si un ponei in curte. Poate ca manusile erau un pic tocite, poate ca hainele miroseau puternic a naftalina si palariile aveau borurile usor lasate. Pentru mine erau pretentioase si ma simteam ca o vedeta de cinema cand le purtam.
(VA URMA)